Decizia nr. 82 din 22 iunie 2026

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Decizia nr. 82/2026 Dosar nr. 478/1/2026

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 iunie 2026

Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 784 din 16 septembrie 2026

Adina Georgeta Ponea – pentru preşedintele Secţiei I civile – preşedintele completului

Simona Lala Cristescu – judecător la Secţia I civilă

Lavinia Dascălu – judecător la Secţia I civilă

Liviu Eugen Făget – judecător la Secţia I civilă

Ileana Ruxandra Tirică – judecător la Secţia I civilă

Cristiana Dana Enache – judecător la Secţia I civilă

Dorina Zeca – judecător la Secţia I civilă

Mariana Hortolomei – judecător la Secţia I civilă

Daniel Marian Drăghici – judecător la Secţia I civilă

Andreia Liana Constanda – judecător la Secţia I civilă

Mihai Andrei Negoescu Gândac – judecător la Secţia I civilă

Mihaela Glodeanu – judecător la Secţia I civilă

Gheorghe Liviu Zidaru – judecător la Secţia I civilă

1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 478/1/2026, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul).

2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Adina Georgeta Ponea, pentru preşedintele Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

3. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Eleonora Constantin, procuror-şef al Secţiei judiciare.

4. La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, desemnată în temeiul art. 36 din Regulament.

5. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizările conexate formulate de către Tribunalul Iaşi – Secţia I civilă în Dosarul nr. 46.054/245/2025 în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „Dacă abrogarea art. 43 Legea nr. 217/2003 suprimă definitiv posibilitatea victimei de a renunţa la judecata cauzei atunci când cererea pentru emiterea unui ordin de protecţie este formulată de către procuror sau posibilitatea de a renunţa la judecata cauzei subzistă în temeiul art. 406 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 93 din acelaşi cod, ca norme cu caracter general?” şi de către Tribunalul Sibiu – Secţia I civilă în Dosarul nr. 2.427/306/2026 referitor la: „Cum se interpretează şi se aplică prevederile art. I pct. 2 din Legea nr. 232/2025 în corelare cu prevederile art. 2 şi art. 93 din Codul de procedură civilă?”.

6. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar au fost depuse raportul întocmit, care a fost comunicat părţilor, nefiind formulate puncte de vedere la raport, şi opinii ale Institutului Naţional al Magistraturii, Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai şi ale Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara.

7. Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Adina Georgeta Ponea, preşedintele completului de judecată, acordă cuvântul reprezentantului procurorului general asupra sesizărilor.

8. Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin solicită admiterea sesizărilor şi pronunţarea unei decizii prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunilor de drept cu care a fost sesizată. Susţine argumentele formulate în scris prin punctul de vedere depus la dosar.

9. Nefiind întrebări pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Adina Georgeta Ponea declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra sesizărilor.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularii şi obiectul sesizărilor

10. Tribunalul Iaşi – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 5 februarie 2026, în Dosarul nr. 46.054/245/2025, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă abrogarea art. 43 Legea nr. 217/2003 suprimă definitiv posibilitatea victimei de a renunţa la judecata cauzei atunci când cererea pentru emiterea unui ordin de protecţie este formulată de către procuror sau posibilitatea de a renunţa la judecata cauzei subzistă în temeiul art. 406 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 93 din acelaşi cod, ca norme cu caracter general?

11. Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 10 martie 2026 cu nr. 478/1/2026, termenul de judecată fiind stabilit la 22 iunie 2026.

12. De asemenea, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost înregistrată cu nr. 583/1/2026 sesizarea formulată de Tribunalul Sibiu – Secţia I civilă în Dosarul nr. 2.427/306/2026 în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoare chestiune de drept:

” Cum se interpretează şi se aplică prevederile art. I pct. 2 din Legea nr. 232/2025 în corelare cu prevederile art. 2 şi art. 93 din Codul de procedură civilă?”

13. Având în vedere identitatea de obiect a celor două sesizări, în temeiul art. 37 alin. (2) din Regulament, s-a dispus conexarea Dosarului nr. 583/1/2026 la Dosarul nr. 478/1/2026.

II. Normele de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

14. Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare – forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 232/2025 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice, precum şi pentru completarea art. 158 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (denumită în continuare Legea nr. 217/2003)

Art. 34. – (6) Imediat după confirmarea prevăzută la alin. (4), procurorul înaintează ordinul de protecţie provizoriu, însoţit de documentele care au stat la baza emiterii şi confirmării acestuia, judecătoriei competente în a cărei rază teritorială a fost emis, însoţit de o cerere pentru emiterea ordinului de protecţie, întocmită potrivit prevederilor art. 40 alin. (3) lit. a) şi art. 41.

(…)

Art. 36. – Dispoziţiile prezentului capitol se completează în mod corespunzător cu cele privind ordinul de protecţie.

(…)

Art. 40. – (1) Cererea pentru emiterea ordinului de protecţie este de competenţa judecătoriei de pe raza teritorială în care îşi are domiciliul sau reşedinţa victima.

(2) Cererea pentru emiterea ordinului poate fi introdusă de victimă personal sau prin reprezentant legal.

(3) Cererea poate fi introdusă în numele victimei şi de:

a) procuror;

b) reprezentantul autorităţii sau structurii competente, la nivelul unităţii administrativ-teritoriale, cu atribuţii în materia protecţiei victimelor violenţei domestice;

c) reprezentantul oricăruia dintre furnizorii de servicii sociale în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei domestice, acreditaţi conform legii, cu acordul victimei.

(…)

Art. 43. – În cazurile prevăzute la art. 40 alin. (3) şi art. 34 alin. (6), victima poate renunţa, potrivit prevederilor art. 406 din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, la judecarea cererii privind ordinul de protecţie.

15. Legea nr. 232/2025 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice, precum şi pentru completarea art. 158 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (denumită în continuare Legea nr. 232/2025)

Art. I. – Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 15 octombrie 2020, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:

(…)

2. Articolul 43 se abrogă.

16. Codul de procedură civilă

Art. 2. – (1) Dispoziţiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă.

(2) De asemenea, dispoziţiile prezentului cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare.

(…)

Art. 93. – În cazurile prevăzute la art. 92 alin. (1), titularul dreptului va fi introdus în proces şi se va putea prevala de dispoziţiile art. 406, 408, 409 şi art. 438-440, iar dacă procurorul îşi va retrage cererea, va putea cere continuarea judecăţii sau a executării silite.

(…)

Art. 406. – (1) Reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în şedinţă de judecată, fie prin cerere scrisă.

(2) Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială.

(3) Dacă renunţarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanţa, la cererea pârâtului, îl va obliga pe reclamant la cheltuielile de judecată pe care pârâtul le-a făcut.

(4) Dacă reclamantul renunţă la judecată la primul termen la care părţile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunţarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părţi. Dacă pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunţă la judecată, instanţa va acorda pârâtului un termen până la care să îşi exprime poziţia faţă de cererea de renunţare. Lipsa unui răspuns până la termenul acordat se consideră acord tacit la renunţare.

(5) Când renunţarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanţa va lua act de renunţare şi va dispune şi anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunţate în cauză.

(6) Renunţarea la judecată se constată prin hotărâre supusă recursului, care va fi judecat de instanţa ierarhic superioară celei care a luat act de renunţare. Când renunţarea are loc în faţa unei secţii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea este definitivă.

III. Expunerea succintă a proceselor

A. Dosarul nr. 46.054/245/2025 al Tribunalului Iaşi – Secţia I civilă

17. Prin Cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi la 29 decembrie 2025 cu nr. 46.054/245/2025, Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi a solicitat emiterea unui ordin de protecţie în favoarea victimei-reclamante A, împotriva agresorului B, în temeiul art. 34 alin. (6) din Legea nr. 217/2003, în condiţiile în care parchetul confirmase un ordin de protecţie provizoriu.

18. Prin Sentinţa civilă nr. 17.828 din 31 decembrie 2025, Judecătoria Iaşi a respins ca neîntemeiată cererea formulată de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi, pentru reclamanta A, în contradictoriu cu pârâtul B.

19. În prealabil, instanţa a respins solicitarea reclamantei de renunţare la cererea de chemare în judecată, reţinând, în esenţă, că abrogarea, prin Legea nr. 232/2025, a art. 43 din Legea nr. 217/2003 împiedică a se lua act de manifestarea de voinţă a părţii.

20. Totodată, a apreciat că nu pot fi validate susţinerile reprezentantului Ministerul Public potrivit cărora în urma abrogării art. 43 din Legea nr. 217/2003 s-ar aplica art. 406 din Codul de procedură civilă, în aplicarea art. 2 din acelaşi act normativ.

21. De asemenea, a constatat că Legea nr. 217/2003, act normativ cu caracter special, nu cuprinde nicio dispoziţie în sensul că în lipsa reglementării vreunei situaţii ar fi aplicabil Codul de procedură civilă, în contextul în care, într-adevăr, majoritatea trimiterilor din cadrul legii speciale sunt către legea de procedură civilă, aşa cum se consideră şi jurisprudenţial, dar sunt regăsite şi trimiteri către norme de drept procedural penal.

22. Legiuitorul a înţeles să nu mai permită, din punct de vedere juridic, renunţarea la judecată în cazul ordinelor de protecţie din materia violenţei domestice, abrogând articolul ce făcea inclusiv trimiterea la art. 406 din Codul de procedură civilă, ce permite renunţarea la judecată în litigiile de materie civilă.

23. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi, solicitând, în esenţă, ca instanţa să ia act de renunţarea la judecată, formulată de victima din cauză.

24. A invocat faptul că hotărârea atacată este nelegală, întrucât, deşi reclamanta a renunţat în mod expres la judecata cererii în faţa instanţei, cu acordul pârâtului exprimat în acelaşi cadru procesual, prima instanţă a procedat la soluţionarea cererii pe fond, fără a da eficienţă manifestării de voinţă a părţilor şi fără a aplica dispoziţiile de drept comun privind renunţarea la judecată, care erau incidente în cauză.

25. În motivare a arătat că abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003 a fost justificată prin motivarea expresă că se elimină posibilitatea conferită victimei de a renunţa la judecarea cererii pentru emiterea ordinului de protecţie atunci când cererea este introdusă în numele victimei de procuror, reprezentant al autorităţii sau structurii competente, reprezentant al furnizorului de servicii sociale, însă această soluţie legislativă nu realizează scopul declarat, ci conduce la un efect normativ opus.

26. A precizat că, prin simpla abrogare a art. 43 din Legea nr. 217/2003, fără introducerea unui text expres care să interzică renunţarea la judecată în cazurile prevăzute de art. 40 alin. (3) şi art. 34 alin. (6) din acelaşi act normativ, legiuitorul a creat un vid normativ, care reactivează aplicarea dreptului comun.

27. A menţionat că, în lipsa unei norme speciale derogatorii, dispoziţiile Codului de procedură civilă îşi găsesc aplicarea deplină, potrivit art. 2 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, care consacră caracterul său de procedură de drept comun în materie civilă, inclusiv în alte materii, în măsura în care legile speciale nu conţin dispoziţii contrare.

28. A susţinut că, în actualul cadru normativ, renunţarea la judecată poate interveni în orice fază procesuală, inclusiv în apel, fiind supusă condiţiilor procedurale generale prevăzute de lege, fără a putea fi restrânsă în lipsa unei interdicţii exprese.

29. De asemenea, a arătat că, potrivit art. 92 alin. (1) din Codul de procedură civilă, procurorul poate porni acţiuni civile pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale anumitor categorii de persoane, inclusiv în cazurile expres prevăzute de lege, cum este procedura ordinului de protecţie, iar art. 93 din Codul de procedură civilă stabileşte în mod explicit că titularul dreptului subiectiv este introdus în proces şi se poate prevala de dispoziţiile art. 406 din acelaşi act normativ, chiar şi în ipoteza în care acţiunea a fost declanşată de procuror.

30. În opinia sa, abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003 nu a introdus o interdicţie a renunţării la judecată în aceste ipoteze, ci a eliminat o normă specială, fără a o înlocui cu o dispoziţie derogatorie expresă.

31. Apelantul a mai arătat şi că modalitatea de sesizare a instanţei nu afectează structura juridică a cererii şi nu transformă procedura în una distinctă faţă de cea iniţiată direct de victimă, acţiunea civilă rămânând identică sub aspectul obiectului, finalităţii şi regimului procedural, fiind supusă aceloraşi reguli de drept comun.

32. A susţinut că, în speţă, reclamanta a fost prezentă personal în faţa instanţei, asistată de apărător desemnat din oficiu, şi şi-a exprimat în mod expres şi neechivoc voinţa de a renunţa la judecata cererii de emitere a ordinului de protecţie, manifestare de voinţă la care pârâtul s-a raliat în mod explicit.

33. Ca atare, apelantul a susţinut că erau întrunite toate cerinţele prevăzute de art. 406 alin. (1) şi (4) din Codul de procedură civilă pentru a se lua act de renunţarea la judecată, instanţa fiind ţinută să constate efectele acesteia, iar nu să procedeze la soluţionarea cererii pe fond.

34. A concluzionat că soluţia instanţei de fond, care a refuzat să ia act de renunţarea la judecată şi a respins cererea pe fond, este rezultatul unei greşite interpretări şi aplicări a legii, astfel că se impune ca instanţa de apel să constate incidenţa dispoziţiilor art. 406 din Codul de procedură civilă, să schimbe în tot sentinţa atacată şi să ia act de renunţarea la judecata cererii privind emiterea ordinului de protecţie, astfel cum aceasta a fost exprimată în mod valabil de reclamantă, cu acordul pârâtului.

35. Prin încheierea de şedinţă din 5 februarie 2026, Tribunalul Iaşi – Secţia I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

B. Dosarul nr. 2.427/306/2026 al Tribunalului Sibiu – Secţia I civilă

36. Prin acţiunea civilă înregistrată de Judecătoria Sibiu la 20 februarie 2026 cu nr. 2.427/306/2026, reclamanta C a solicitat, prin Ministerul Public, împotriva pârâtului D, să se dispună emiterea unui ordin de protecţie cu obligarea pârâtului la păstrarea unei distanţe de 100 m faţă de reclamantă, de membrii de familie, de locuinţa şi de locul de muncă al reclamantei, precum şi interzicerea oricărui contact pe o perioadă de trei luni.

37. Cererea a fost formulată pe temeiul art. 34 alin. (6) din Legea nr. 217/2003, ulterior confirmării de către parchet a unui ordin de protecţie provizoriu.

38. La 23 februarie 2026, reclamanta a arătat că înţelege să renunţe la judecată, întrucât s-a împăcat cu pârâtul.

39. Prin Sentinţa civilă nr. 1.042 din 23 februarie 2026, Judecătoria Sibiu, având în vedere principiul disponibilităţii, a valorificat cererea de renunţare la judecată formulată de reclamanta C în contradictoriu cu pârâtul D şi, în consecinţă, în temeiul art. 406 din Codul de procedură civilă, a luat notă de retractarea acţiunii civile de către reclamantă, sens în care a dispus închiderea dosarului.

40. Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu, solicitând admiterea recursului şi pronunţarea unei decizii legale şi temeinice prin care să fie casată Sentinţa civilă nr. 1.042 din 23 februarie 2026, pronunţată de Judecătoria Sibiu în Dosarul civil nr. 2.427/306/2026, şi să se trimită cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

41. În motivarea cererii de recurs a arătat că, în materia ordinului de protecţie, natura specială a procedurii, scopul său preventiv şi intervenţia legiuitorului prin abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003 conduc la concluzia că posibilitatea renunţării la judecată, anterior admisă, a încetat să mai funcţioneze, iar instanţa nu mai poate lua act de o asemenea manifestare de voinţă, ci are obligaţia de a examina pe fond dacă există sau nu starea de pericol invocată.

42. Astfel, a considerat că şi în prezenta cauză este necesară judecarea pe fond a cererii cu care a fost sesizată Judecătoria Sibiu.

43. A arătat că la 19 decembrie 2025 a intrat în vigoare Legea nr. 232/2025, care a modificat şi completat Legea nr. 217/2003, iar în cuprinsul acesteia s-a statuat faptul că prevederile art. 43, care anterior reglementau prerogativa victimei de a renunţa la judecată, sunt abrogate.

44. În atari condiţii a arătat că, la momentul judecării cauzei, preliminar iniţierii oricăror discuţii, victima a precizat că şi-a reconfigurat poziţia procesuală şi doreşte să renunţe la judecarea cererii constând în solicitarea de emitere a ordinului de protecţie împotriva pretinsului agresor.

45. În opinia recurentului, în mod nelegal, instanţa de fond a luat act de poziţia manifestată de victimă, în sensul exprimat de către aceasta, de curmare a oricăror alte demersuri judiciare.

46. A subliniat că, prin conferirea de către instanţă, în continuare, a posibilităţii victimei de renunţare la judecată şi recurgerea la cadrul general prezervat prin normele Codului de procedură civilă, drept resort pentru un atare demers, este eludată însăşi modificarea legislativă, abrogarea devenind redundantă.

47. Totodată, având în vedere şi politica socială extensivă din ultimii ani, evidenţiată îndeosebi prin măsurile luate pe plan circumscris ordinii ilicit penale, de sporire a limitelor de pedeapsă relativ la infracţiuni ce privesc membrii de familie, dată fiind şi problematica socială actuală, reprezentată de fenomenul de femicid în România, legiuitorul a luat măsuri şi pe alte segmente judiciare, cu scopul salvgardării integrităţii victimelor.

48. A menţionat că, în acest context, a operat şi modificarea legislativă care inhibă prerogativele victimei de a renunţa la judecată în cazurile prevăzute de art. 40 alin. (3) din Legea nr. 217/2003 – când cererea este introdusă în numele victimei de procuror sau alte persoane cu atribuţii în materia protecţiei victimelor violenţei domestice, respectiv cazul prevăzut de art. 34 alin. (6) din Legea nr. 217/2003 – când procurorul confirmă ordinul de protecţie provizoriu şi îl înaintează instanţei competente împreună cu cererea de emitere a ordinului de protecţie, cum este şi cazul în speţa dată.

49. De asemenea, a învederat că, nu în ultimul rând, în interpretarea legii, nu poate fi ignorată componenta ce radiază asupra raţiunii dezvoltate de legiuitor, pentru a opera o anumită modificare legislativă; de bună seamă, în acelaşi sens, o modificare legislativă trebuie interpretată în sensul în care produce efecte juridice, iar nu într-o modalitate care, prin finalitate, atrage ducerea în derizoriu a înseşi modificării, fiind lipsită de orice valenţă juridică.

50. Prin Încheierea de şedinţă din 16 martie 2026, Tribunalul Sibiu – Secţia I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

IV. Motivele reţinute de titularii sesizărilor, care susţin admisibilitatea procedurii

51. Instanţele de trimitere au constatat îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, după cum urmează: cele două tribunale sunt învestite cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă – cu calea de atac a apelului într-o cauză având ca obiect un ordin de protecţie, respectiv cu calea de atac a recursului împotriva unei hotărâri prin care s-a luat act de renunţarea la judecarea cererii de chemare în judecată, în temeiul art. 406 din Codul de procedură civilă; soluţionarea litigiilor depinde de modul de interpretare a abrogării explicite a art. 43 din cuprinsul Legii nr. 217/2003, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 232/2025; existenţa unei chestiuni de drept reale, veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite pentru care este necesară o rezolvare de principiu; noutatea chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită; chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

V. Punctele de vedere ale completurilor de judecată care au formulat sesizarea

A. Dosarul nr. 46.054/245/2025 al Tribunalului Iaşi – Secţia I civilă

52. În opinia instanţei de trimitere, intenţia legiuitorului prin abrogarea dispoziţiilor art. 43 din Legea nr. 217/2003 a fost de a înlătura posibilitatea victimei de a mai renunţa la judecata cauzei atunci când cererea a fost înaintată de către procuror, în urma emiterii unui ordin de protecţie provizoriu, respectiv când un organ al statului a apreciat că există indicii temeinice cu privire la o faptă de violenţă asupra unui membru de familie.

53. Este adevărat că opţiunea legiuitorului de a abroga norma, în loc de a schimba conţinutul său, în sensul de a preciza expres că nu se poate lua act de renunţarea la judecată, lasă loc de interpretări, însă această modificare trebuie privită în ansamblu, din perspectiva intenţiei legiuitorului şi a realităţii sociale din România.

54. Dispoziţiile art. 43 din Legea nr. 217/2003 transpuneau, în materia specifică a ordinului de protecţie, unul dintre principiile specifice procesului civil – principiul disponibilităţii, consacrat de art. 9 din Codul de procedură civilă, precum şi, explicit sau implicit, de alte dispoziţii legale, precum art. 22 alin. (6) din Codul de procedură civilă.

55. În conţinutul său, principiul disponibilităţii cuprinde o serie de drepturi şi anume: dreptul părţii interesate de a introduce sau a nu introduce acţiunea civilă, dreptul de a determina limitele acţiunii sau ale apărării, dreptul de a renunţa la acţiune sau la dreptul subiectiv, de a recunoaşte pretenţiile din acţiune şi de a stinge litigiul printr-o tranzacţie, dreptul de a ataca pe căile legale hotărârea judecătorească, dreptul de a achiesa la hotărârea pronunţată şi dreptul de a cere executarea silită a hotărârii judecătoreşti.

56. Acest principiu nu are însă un caracter absolut, legea aducând diverse limitări drepturilor enumerate mai sus.

57. Ordinul de protecţie are vocaţia de a preveni un rezultat negativ imediat, indiferent care este acesta (vătămare, agresiune, escaladare a conflictului) şi, pentru aceasta, legea are un caracter special, care îi conferă un caracter preventiv şi autonom, atât faţă de procedura penală, cât şi faţă de cea civilă, de la care există multiple derogări, fiind necesar a fi avut în vedere scopul pentru care s-au adoptat atât actul normativ iniţial, cât şi cel modificator de la finele anului 2025.

58. Astfel, nu poate fi vorba despre o exprimare redundantă, înlăturată ca atare din acest motiv, deoarece legiuitorul nu a înţeles să facă aceste modificări şi în textul Legii nr. 26/2024, acesta fiind un argument suplimentar al intenţiei avute la momentul abrogării.

59. De asemenea, prin Legea nr. 232/2025 s-a întărit ideea caracterului special şi preventiv al măsurilor ce pot fi luate prin Legea nr. 217/2003 în favoarea membrilor familiei, procedând la abrogarea reglementării anterioare care permitea, în anumite condiţii, încetarea procedurii la cererea victimei şi introducând regula expresă a prelungirii de drept a ordinului provizoriu până la soluţionarea pe fond, atunci când ordinul a fost înaintat.

60. Modificarea reflectă o politică publică clară de protecţie, în acord atât cu standardele europene recente, care impun statelor membre adoptarea de măsuri prompte şi eficiente pentru prevenirea violenţei domestice, cât şi cu situaţia existentă la nivelul societăţii în ţara noastră, unde evenimentele care necesită emiterea unui ordin de protecţie au crescut considerabil, atât numeric, cât şi sub aspectul gravităţii lor.

61. În consecinţă, evaluarea riscului şi adoptarea măsurilor nu pot fi determinate exclusiv de declaraţia subiectivă a victimei (mai ales în condiţiile în care adeseori victima se află deja în situaţia de abuz repetat şi îndelungat sau sub şocul unui abuz incipient), ci de ansamblul probelor şi de necesitatea protecţiei imediate.

62. În plus, această măsură este un instrument de conştientizare atât a agresorului, cât şi a victimei cu privire la gravitatea faptelor care au dus la declanşarea întregii proceduri.

63. Această intenţie rezultă şi din faptul că în cuprinsul art. II Legea nr. 232/2025 s-a statuat că, la art. 158 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, după alineatul (4) se introduce un nou alineat, alin. (5), cu următorul cuprins: ” (5) În cazul infracţiunilor prevăzute la art. 193 şi art. 196 săvârşite asupra unui membru de familie, retragerea plângerii penale nu produce efecte.”

64. Sub acest aspect, în cazul infracţiunilor de lovire sau alte violenţe şi vătămare corporală din culpă, săvârşite asupra unui membru de familie, se suprimă posibilitatea victimei de a-şi retrage plângerea prealabilă, astfel că cercetarea penală îşi va urma cursul, indiferent de atitudinea ulterioară a victimei.

65. Faţă de modificarea adusă în sfera penală rezultă, în opinia instanţei de trimitere, cu puterea evidenţei că aceeaşi a fost intenţia legiuitorului şi în cazul ordinului de protecţie – înlăturarea posibilităţii victimei de a renunţa la judecata cauzei atunci când cererea pentru emiterea unui ordin de protecţie este formulată de către procuror.

B. Dosarul nr. 2.427/306/2026 al Tribunalului Sibiu – Secţia I civilă

66. Punctul de vedere majoritar al completului de judecată asupra chestiunii de drept sesizate este în sensul că prin abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003 nu se elimină definitiv posibilitatea victimei de a renunţa la judecata cauzei, în situaţia în care cererea pentru emiterea unui ordin de protecţie este formulată de către procuror, ci, deşi a fost abrogat articolul din norma specială, această posibilitate subzistă în continuare în temeiul art. 406 coroborat cu art. 2 şi 93 din Codul de procedură civilă, ca norme cu caracter general.

67. În opinia instanţei de trimitere, pentru ca să se poată ajunge la concluzia că victimei violenţei nu îi mai este permis să renunţe la judecată era necesar ca, din punctul de vedere al tehnicii legislative, exprimarea voinţei legiuitorului să îmbrace o formă expresă a inexistenţei acestei posibilităţii legale, şi nu doar apelarea la abrogarea normei speciale care are în esenţă acelaşi conţinut ca şi norma generală, a cărei înlăturare de la aplicare nu poate fi justificată procedural.

68. Cu toate acestea, nefiind însă convins de voinţa legiuitorului, neexistând indicaţii în această privinţă nici în cadrul expunerii de motive din cadrul procesului legislativ, deşi art. 43 din Legea nr. 217/2003 a fost abrogat în cadrul unei legi care vizează mai multe modificări de înăsprire a sistemului de combatere a formelor de violenţă domestică şi de acordare a unei protecţii sporite victimei violenţei domestice, tribunalul a apreciat necesară sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

VI. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

A. Dosarul nr. 46.054/245/2025 al Tribunalului Iaşi – Secţia I civilă

69. Potrivit susţinerilor intimaţilor, formulate prin avocaţi, la termenul din 5 februarie 2026, acestea au apreciat că este admisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri pentru dezlegarea chestiunii de drept puse în discuţie.

70. Intimata-reclamantă a susţinut că, în condiţiile în care a fost abrogată dispoziţia specială, este în vigoare dispoziţia generală care se aplică cu titlu de lege generală.

71. Din cuprinsul motivelor de apel rezultă că opinia apelantului Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi este în sensul că, după abrogarea dispoziţiilor art. 43 din Legea nr. 217/2003, reclamanta poate renunţa la judecata cauzei în raport cu prevederile Codului de procedură civilă.

B. Dosarul nr. 2.427/306/2026 al Tribunalului Sibiu – Secţia I civilă

72. Intimata-reclamantă şi intimatul-pârât nu au depus puncte de vedere în scris la dosar. Avocatul din oficiu desemnat pentru aceştia a învederat că lasă la aprecierea instanţei sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

73. Reprezentantul recurentului Ministerul Public a precizat că este admisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, întrucât există practică neunitară cu privire la această chestiune de drept, sens în care a depus hotărâri judecătoreşti la dosar.

VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

74. Punctele de vedere teoretice cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul prezentelor sesizări, susţinute de hotărârile judecătoreşti transmise de către instanţe, relevă două orientări, după cum urmează:

75. Într-o primă orientare s-a apreciat că abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003 suprimă definitiv posibilitatea victimei de a renunţa la judecata cauzei atunci când cererea pentru emiterea unui ordin de protecţie este formulată de către procuror.

76. În argumentare s-a arătat, în esenţă, că:

a) intenţia legiuitorului, aşa cum rezultă şi din expunerea de motive a Legii nr. 232/2025, a fost de adoptare a unor măsuri ferme şi eficiente pentru prevenirea violenţei domestice în condiţiile creşterii numărului de asemenea cazuri şi a numărului de infracţiuni referitoare la nerespectarea ordinelor de protecţie emise de instanţele judecătoreşti;

b) ordinul de protecţie reprezintă un instrument juridic de natură mixtă, cu o pronunţată componentă de ordine publică, destinat prevenirii şi combaterii violenţei domestice şi asigurării unei protecţii efective a vieţii, integrităţii fizice şi psihice şi libertăţii persoanei vătămate;

c) în acest cadru normativ, principiul disponibilităţii, consacrat de art. 9 din Codul de procedură civilă, nu are caracter absolut şi cunoaşte limitări determinate de un interes public major şi de obligaţiile pozitive ale statului de protecţie;

d) ordinul de protecţie nu vizează exclusiv un drept patrimonial sau un interes privat, ci prevenirea unor fapte susceptibile să afecteze grav integritatea fizică ori psihică a persoanei, astfel că, în acest context, legiuitorul este îndreptăţit să restrângă posibilitatea părţii de a dispune liber de acţiune, iar instanţa este obligată să respecte această opţiune normativă;

e) aplicarea dispoziţiilor art. 93 din Codul de procedură civilă în materia cererilor formulate de procuror pentru emiterea unui ordin de protecţie nu poate conduce la repunerea în vigoare, pe cale de interpretare, a unei instituţii juridice pe care legiuitorul a înţeles să o elimine expres din legea specială, care prevalează asupra normei generale;

f) prin jurisprudenţa sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat asupra obligaţiei instanţei de a realiza o evaluare proprie şi efectivă a existenţei unei situaţii de risc pentru victima violenţei domestice, în acord cu exigenţele ce decurg din art. 2 şi 8 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;

g) aplicarea dreptului comun este posibilă doar în măsura în care legea specială nu dispune altfel, or, prin abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003, legiuitorul a exclus tocmai mecanismul procesual al renunţării, astfel încât nu se poate reveni implicit la dreptul comun fără a lipsi de efect intervenţia legislativă;

h) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut în mai multe cazuri vulnerabilitatea deosebită a victimelor violenţei în familie şi necesitatea unei protecţii mai eficiente din partea statului, fiind rolul statului să ia măsuri rezonabile pentru a preveni tratamente despre care autorităţile ştiau sau ar fi trebuit să ştie, precum şi să efectueze o anchetă oficială eficientă în cazul în care o persoană formulează plângere pentru rele tratamente;

i) Legea nr. 217/2003 prevede mai mulţi titulari ai cererii pentru emiterea ordinului de protecţie, pe lângă victimă şi procuror, legea conferind legitimare procesuală activă şi reprezentantului autorităţii sau structurii competente de la nivelul unităţii administrativ-teritoriale, în materia protecţiei victimelor violenţei domestice, reprezentantului furnizorilor de servicii sociale acreditaţi în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei domestice, cu acordul victimei. Legiuitorul a eliminat mecanismul renunţării în mod expres şi unitar nu doar pentru cererea procurorului, ci pentru toate cererile de protecţie formulate în numele victimei şi nu există un temei normativ pentru a aplica un regim diferit procurorului;

j) procurorul acţionează pentru realizarea obligaţiei statului de a preveni şi combate violenţa domestică, cererea sa este un act procesual propriu al statului, nu al victimei, aceasta nefiind titularul cererii şi neputând dispune de ea, iar abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003 a confirmat intenţia legiuitorului de a împiedica renunţarea în situaţia cererilor introduse de autorităţile statului;

k) poate renunţa la judecată doar unitatea de parchet competentă care a emis ordinul de protecţie provizoriu şi a sesizat instanţa pentru confirmarea acestuia, parchetul având calitatea de „reclamant” în cererea respectivă;

l) renunţarea la judecată formulată de victima din ordinul de protecţie nu produce efecte juridice în lipsa acordului verbal sau tacit al reprezentantului unităţii de parchet.

77. În susţinerea acestei poziţii au fost înaintate peste 60 de hotărâri judecătoreşti, din care 55 definitive, pronunţate în cauze înregistrate pe rolul instanţelor după abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003, relevante şi din punctul de vedere al obiectului cauzei, al titularului sesizării instanţei şi al soluţiei pronunţate.

78. Hotărârile ataşate au fost pronunţate de către instanţe din circumscripţiile tuturor curţilor de apel.

79. Cea de-a doua orientare este în sensul că abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003 nu suprimă definitiv posibilitatea victimei de a renunţa la judecata cauzei atunci când cererea pentru emiterea unui ordin de protecţie este formulată de către procuror.

80. În susţinerea acestei poziţii s-a reţinut că:

a) posibilitatea de a renunţa la judecata cauzei subzistă în temeiul art. 406 coroborat cu art. 93 din Codul de procedură civilă, ca norme cu caracter general;

b) dispoziţiile Legii nr. 232/2025 nu conţin norme exprese de abrogare a dispoziţiilor art. 93 din Codul de procedură civilă, care reglementează, în esenţă, posibilitatea titularului dreptului subiectiv civil dedus judecăţii de către procuror de a dispune sub aspectul exerciţiului acestui drept;

c) prin Legea nr. 232/2025 nu au intervenit „noi reglementări de acelaşi nivel sau de nivel superior” în sensul Legii nr. 24/2000, ci, din punctul de vedere al tehnicii legislative, s-a procedat la abrogarea dispoziţiilor care reglementau expres dreptul titularului dreptului subiectiv civil de a dispune cu privire la exerciţiul dreptului său;

d) abrogarea expresă a unei norme nu poate avea ca efect abrogarea implicită a unei alte norme, în raport cu dispoziţiile exprese ale Legii nr. 24/2000, astfel că doar o reglementare nouă de tip pozitiv poate conduce la abrogarea implicită a unor prevederi cuprinse într-un act normativ, de acelaşi nivel sau de nivel inferior, contrare;

e) dispoziţiile art. 43 din Legea nr. 217/2003, ulterior abrogate, nu reprezentau decât o aplicaţie specială a dispoziţiilor art. 93 din Codul de procedură civilă, fără să instituie un drept cu caracter de noutate;

f) abrogarea normei speciale determină recursul la norma generală, care reglementează posibilitatea titularului dreptului subiectiv civil de a dispune cu privire la exerciţiul dreptului său;

g) în doctrina anterioară modificării în discuţie s-a reţinut că raţiunea art. 43 din Legea nr. 217/2003 era de a întări faptul că reclamantul poate face acte de dispoziţie şi în ipotezele în care cererea era formulată de alţi titulari, dar reglementarea specială nu făcea inaplicabile prevederile art. 406 din Codul de procedură civilă, ci, dimpotrivă, le susţinea;

h) dacă legiuitorul intenţiona să facă inaplicabilă procedura renunţării la judecată, putea şi trebuia să o facă expres, aşa cum a făcut-o de altfel în art. 42 alin. (4) din Legea nr. 217/2003, când a indicat, derogatoriu de la dreptul comun, că dispoziţiile art. 200 şi 201 din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, privind verificarea cererii şi regularizarea acesteia, respectiv fixarea primului termen de judecată, nu sunt aplicabile;

i) instituţia renunţării la judecată, specifică dreptului procesual civil, este reglementată de Codul de procedură civilă, nefiind vorba despre un vid legislativ, neputând fi interpretată in extenso modificarea legislativă privind abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003, coroborat cu modificarea adusă prin Legea nr. 232/2025 instituţiei retragerii plângerii prealabile;

j) art. 43 din Legea nr. 217/2003 avea statutul unei reglementări speciale care particulariza aplicarea instituţiei renunţării la judecată în materia ordinului de protecţie, iar în urma abrogării acestuia au devenit aplicabile dispoziţiile generale cuprinse în Codul de procedură civilă, în temeiul art. 2 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă;

k) în doctrina şi practica anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 232/2025 s-a reţinut că raţiunea art. 43 din Legea nr. 217/2003 este aceea de a întări caracterul disponibil al acţiunii şi de a clarifica faptul că victima poate face acte de dispoziţie procesuală inclusiv în ipotezele în care cererea de emitere a ordinului de protecţie era formulată de alţi titulari, în numele acesteia; reglementarea specială nu făcea inaplicabile dispoziţiile art. 406 din Codul de procedură civilă, ci, dimpotrivă, le reafirma în mod expres;

l) obligarea unei victime să parcurgă o procedură judiciară împotriva voinţei sale actuale ar putea constitui o ingerinţă în dreptul la viaţă privată şi la autonomia personală, garantat de art. 26 din Constituţia României şi de art. 8 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în măsura în care nu se constată existenţa unui viciu de consimţământ, precum o eventuală constrângere exercitată de pârât (ă);

m) modalitatea de sesizare a instanţei, direct de către victimă sau prin intermediul procurorului, nu modifică natura juridică a acţiunii civile şi nici regimul actelor de dispoziţie ale titularului dreptului subiectiv;

n) cererea de emitere a ordinului de protecţie, indiferent de modalitatea de sesizare, este o cerere civilă, supusă regulilor procesului civil, iar victima rămâne titularul dreptului de protecţie.

81. Cu referire la această orientare au fost ataşate peste 120 de hotărâri judecătoreşti, din care 105 definitive, pronunţate în cauze înregistrate pe rolul instanţelor după abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003, relevante şi din punctul de vedere al obiectului cauzei, al titularului sesizării instanţei şi al soluţiei pronunţate.

82. Hotărârile ataşate au fost pronunţate de către instanţe din circumscripţia tuturor curţilor de apel.

VIII. Opinia Ministerului Public

83. Prin Adresa nr. 1.981/III-10/2026 din 31 martie 2026, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul de recursuri în interesul legii nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii privind chestiunea de drept supusă analizei.

84. Prin concluziile înaintate la dosar cu aceeaşi adresă s-a apreciat că prezenta sesizare îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, iar abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003 suprimă definitiv posibilitatea victimei de a renunţa la judecata cauzei atunci când cererea pentru emiterea unui ordin de protecţie este formulată de către procuror.

85. În argumentarea acestei opinii s-a arătat că opţiunea legiuitorului de a abroga dispoziţiile art. 43 din Legea nr. 217/2003 fără a insera o normă expresă care să interzică renunţarea la judecată în cazurile prevăzute la art. 40 alin. (3) şi art. 34 alin. (6) poate induce un anumit echivoc cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 406 din Codul de procedură civilă.

86. Ca atare, s-a apreciat că, din perspectiva chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, modificarea Legii nr. 217/2003, prin abrogarea art. 43, trebuie analizată prin prisma intenţiei legiuitorului, exprimată în expunerea de motive, precum şi a scopului ordinului de protecţie.

87. În acest sens s-a reţinut că, potrivit expunerii de motive a Legii nr. 232/2025, propunerea legislativă a urmărit descurajarea faptelor de violenţă domestică şi a avut la bază Raportul special privind fenomenul violenţei domestice în România, publicat în aprilie 2025 de către Avocatul Poporului, în care au fost formulate zece recomandări şi au fost identificate nouă propuneri de îmbunătăţire a cadrului legal.

88. Făcând trimitere la scopul instituirii ordinului de protecţie, astfel cum acesta a fost evidenţiat în cuprinsul Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 139 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 366 din 17 mai 2017, a menţionat că, având în vedere că fenomenul privind violenţa domestică este unul în creştere, măsurile legislative aflate în vigoare nefiind suficiente pentru a diminua sau tempera acest fenomen, au intervenit modificări legislative pentru consolidarea protecţiei victimei şi prevenirea faptelor de violenţă asupra lor.

89. Pe de altă parte, s-a observat că a fost abrogată dispoziţia care prevedea că victima poate renunţa, potrivit prevederilor art. 406 din Codul de procedură civilă, la judecarea cererii privind ordinul de protecţie, în cazul ordinului de protecţie provizoriu, reglementat de art. 34 din Legea nr. 217/2003, şi în cazul în care cererea era formulată în numele victimei de către procuror [art. 40 alin. (3) din Legea nr. 217/2003], adică în cazurile în care organele statului au evaluat riscul în care se află victima.

90. Totodată, s-a evidenţiat că existenţa riscului iminent (reţinută a constitui cerinţa de fond principală pentru emiterea ordinului provizoriu) se apreciază de la caz la caz, de către organul de poliţie care emite ordinul, pe baza evaluării situaţiei de fapt stabilite în cauză şi a probelor obţinute, fie în condiţiile Codului de procedură penală, dacă fapta de violenţă domestică este cercetată ca infracţiune, fie ca urmare a verificării sesizării privind violenţa domestică, iar confirmarea ordinului de protecţie provizoriu de către procuror, care formulează cerere de emitere a ordinului de protecţie în numele victimei, atestă existenţa riscului iminent şi necesitatea luării de măsuri pentru prevenirea actelor de violenţă.

91. În acest context s-a arătat că în doctrină s-a reţinut că: „prin ordinul de protecţie provizoriu se previn situaţiile în care victima continuă să fie expusă agresiunii, inclusiv sub aspectul posibilităţii de a se face presiune asupra ei pentru a-şi retrage plângerea”.

92. S-a subliniat faptul că legiuitorul a eliminat posibilitatea victimei de a renunţa la judecarea cererii pentru emiterea unui ordin de protecţie în cazurile în care organele statului au evaluat natura conflictului şi au constatat un risc iminent pentru victimă, în astfel de cazuri, renunţarea la judecarea cauzei pentru emiterea unui ordin de protecţie ridicând suspiciuni cu privire la voinţa reală a victimei, aflată într-o situaţie vulnerabilă, şi compromite însuşi scopul protecţiei.

93. De asemenea, s-a reţinut că este adevărat că textul abrogat nu vizează şi ipoteza în care cererea de emitere a ordinului de protecţie este introdusă direct de victimă, în această situaţie renunţarea la judecarea cererii putând fi analizată, în continuare, prin prisma dispoziţiilor generale, reglementate de Codul de procedură civilă, referitoare la principiul disponibilităţii, însă raţiunea diferenţei dintre aceste situaţii nu reprezintă o contradicţie legislativă, prin prisma faptului că, în cazul ordinului de protecţie provizoriu şi în cazul în care cererea era formulată în numele victimei de către procuror, evaluarea riscului iminent şi adoptarea măsurilor sunt determinate de ansamblul probelor, care au impus o protecţie imediată.

94. S-a apreciat şi că evoluţia legislativă este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind obligaţiile pozitive ale statului, în care s-a statuat constant că statele au obligaţia de a preveni violenţa domestică, de a proteja victimele, chiar şi împotriva voinţei lor declarate, şi de a interveni eficient în situaţii de risc real şi imediat, Curtea recunoscând, de asemenea, vulnerabilitatea deosebită a victimelor violenţei în familie şi nevoia unei implicări active a statului în protejarea acestora [Cauza Opuz împotriva Turciei, la 9 septembrie 2009 (Cererea nr. 33.401/02)].

95. Ca atare, s-a considerat că suprimarea definitivă a posibilităţii victimei de a renunţa la judecata cauzei atunci când cererea pentru emiterea unui ordin de protecţie este formulată de către procuror apare ca o soluţie compatibilă cu standardele europene, statul fiind obligat să asigure protecţia chiar împotriva voinţei victimei, întrucât consimţământul victimei nu reprezintă întotdeauna expresia unei voinţe libere, iar renunţarea la judecata cererii pentru emiterea unui ordin de protecţie sau retragerea plângerii poate reflecta presiune, teamă sau dependenţă.

96. Totodată, s-a arătat că protecţia pe care statul este obligat să o asigure victimei justifică limitări ale principiului disponibilităţii, de altfel, în doctrină reţinându-se că principiul disponibilităţii nu are un caracter absolut.

97. În acest context s-a evidenţiat împrejurarea că prin Legea nr. 232/2025, care modifică Legea nr. 217/2003, a fost completat art. 158 din Codul penal, după alineatul (4) fiind introdus un nou alineat, alin. (5), cu următorul cuprins: „În cazul infracţiunilor prevăzute la art. 193 şi art. 196 săvârşite asupra unui membru de familie, retragerea plângerii penale nu produce efecte.”

98. Astfel, s-a precizat că, în situaţia infracţiunilor de lovire sau alte violenţe şi vătămare corporală din culpă, săvârşite asupra unui membru de familie, voinţa victimei de a-şi retrage plângerea prealabilă nu mai produce efecte juridice.

99. Prin urmare, s-a considerat că această modificare legislativă în materie penală, prin aceeaşi lege, reprezintă un argument suplimentar că, prin abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003, legiuitorul a urmărit să suprime definitiv posibilitatea victimei de a renunţa la judecata cauzei atunci când cererea pentru emiterea unui ordin de protecţie este formulată de către procuror.

IX. Opinia specialiştilor consultaţi

100. Opinia ştiinţifică transmisă de Facultatea de Drept – Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca este în sensul că dreptul de a renunţa la judecată subzistă în cazul cererii pentru emiterea ordinului de protecţie iniţiate de către procuror, prin abrogarea dispoziţiilor art. 43 din Legea nr. 217/2003 devenind aplicabile dispoziţiile generale ale art. 406 din Codul de procedură civilă.

101. În esenţă, s-a reţinut că dispoziţiile procedurale cuprinse în art. 43 din Legea nr. 217/2003 reprezintă o normă specială în privinţa renunţării la judecată în materia ordinului de protecţie, iar în cazul abrogării unei norme speciale devin aplicabile prevederile cu titlu general, cuprinse în Codul de procedură civilă la art. 92 alin. (1), art. 93 şi art. 406 alin. (1).

102. S-a apreciat că, în realitate, prin abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003 prin Legea nr. 232/2025 nu ne aflăm practic decât în ipoteza în care norma specială se completează cu norma generală (respectiv cu art. 406 din Codul de procedură civilă, nefiind în vigoare nicio altă normă derogatorie de la acest text legal).

103. Totodată, s-a arătat că, din principiul specialia generalibus derogant se poate desprinde concluzia că, pentru aspectele pe care nu le reglementează, norma specială se completează cu normele generale în materie, iar nu cu alte norme speciale, în afară de cazurile expres prevăzute de lege, întrucât normele speciale sunt de strictă interpretare şi aplicare şi nu sunt susceptibile de extrapolare.

104. S-a mai menţionat şi că, în măsura în care legiuitorul intenţiona să facă inaplicabilă procedura renunţării la judecată, ar fi trebuit să o facă în mod expres, aşa cum a făcut-o de altfel în privinţa altor dispoziţii procedurale cuprinse în Legea nr. 217/2003, atunci când a inserat norme cu titlu derogatoriu de la dreptul comun.

105. S-a evidenţiat faptul că din examinarea conţinutului expunerii de motive a Legii nr. 232/2025, precum şi a punctelor de vedere formulate în procedura legislativă de Consiliul Legislativ şi Consiliul Superior al Magistraturii nu rezultă în mod explicit intenţia legiuitorului de a suprima dreptul victimei de a renunţa la judecată sau de a transforma procedura ordinului de protecţie în una indisponibilă.

106. Un argument suplimentar este reprezentat şi de faptul că, potrivit art. 17 din Legea nr. 26/2024, în cazurile prevăzute la art. 8 alin. (7) şi art. 14 alin. (3) – atunci când cererea poate fi introdusă în numele victimei şi de procuror -, victima poate renunţa, potrivit prevederilor art. 406 din Codul de procedură civilă, la judecarea cererii privind ordinul de protecţie, or, pentru identitate de raţiune, ar trebui aplicat principiul de interpretare juridică ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet.

107. În plus, s-a arătat că, în măsura în care ar exista temerea unei exercitări viciate a dreptului de dispoziţie, instanţa de judecată poate evalua în ce măsură voinţa exprimată este lipsită de vicii sau ascunde o cauză ilicită sau imorală.

108. Nu în ultimul rând, s-a remarcat şi faptul că o interpretare contrară posibilităţii renunţării la judecată ar putea reprezenta o posibilă ingerinţă în dreptul la viaţă privată şi la autonomia personală, drepturi garantate de art. 8 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi de art. 26 din Constituţia României, în măsura în care ar obliga victima să urmeze o procedură judiciară împotriva voinţei sale actuale, în condiţiile în care nu se dovedeşte că manifestarea de voinţă a reclamantei ar fi fost viciată.

109. Totodată, în cuprinsul punctului de vedere transmis s-a apreciat că sesizarea nu este admisibilă, întrucât nu este îndeplinită condiţia ca soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de dezlegarea chestiunii de drept.

110. O primă opinie exprimată de unii dintre specialiştii din cadrul Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara este că abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003 a suprimat posibilitatea victimei de a renunţa la judecarea cererii de emitere a ordinului de protecţie atunci când cererea a fost introdusă în numele său de procuror ori de celelalte persoane prevăzute de art. 40 alin. (3), astfel încât art. 93 şi 406 din Codul de procedură civilă nu mai pot fi utilizate pentru a reintroduce, pe calea dreptului comun, o facultate procedurală pe care legiuitorul special a înţeles să o înlăture.

111. S-a menţionat că nu se contestă în abstract caracterul de drept comun al Codului de procedură civilă; dimpotrivă, tocmai art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă impune concluzia că normele sale se aplică numai în măsura în care legea specială nu cuprinde o soluţie contrară.

112. S-a subliniat că în speţă există o asemenea soluţie contrară, exprimată prin însăşi abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003.

113. S-a apreciat că teza contrară, potrivit căreia după abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003 ne-am afla în faţa unei simple „tăceri” a legii speciale, ce ar trebui completată automat cu art. 93 şi 406 din Codul de procedură civilă, nu poate fi primită, întrucât nu există o lacună neutră, ci o intervenţie legislativă expresă, art. I pct. 2 din Legea nr. 232/2025 dispunând în mod direct că art. 43 din Legea nr. 217/2003 se abrogă, iar raportul comisiei sesizate în fond – raportul depus la Senat, anexă, pct. 5 referitor la art. 43 – precizează, fără echivoc, că prin această soluţie se elimină posibilitatea conferită victimei de a renunţa la judecarea cererii pentru emiterea ordinului de protecţie atunci când cererea este introdusă în numele ei de procuror, de autoritatea competentă ori de furnizorul acreditat.

114. S-a subliniat că a admite, în pofida acestei motivări oficiale, că art. 93 şi 406 din Codul de procedură civilă ar continua să producă exact acelaşi efect juridic ar însemna transformarea abrogării într-un act normativ steril, lipsit de orice utilitate, ceea ce este incompatibil atât cu regula interpretării utile, cât şi cu respectul datorat voinţei legiuitorului.

115. De asemenea, s-a arătat că faptul că legea specială conţinuse o dispoziţie expresă care permitea renunţarea la judecată în această procedură, iar ulterior aceeaşi dispoziţie a fost abrogată demonstrează că legiuitorul a dorit schimbarea soluţiei normative; mai mult, tehnica internă a Legii nr. 217/2003 confirmă că legiuitorul operează punctual, prin trimiteri şi derogări exprese: art. 42 alin. (4) exclude expres art. 200 şi 201 din Codul de procedură civilă, art. 45 alin. (3) face aplicabile, în mod corespunzător, anumite alineate din art. 42, iar art. 36 instituie expres completarea procedurii contestaţiei împotriva ordinului de protecţie provizoriu cu dispoziţiile privind ordinul de protecţie.

116. S-a apreciat că nu întâmplător acelaşi raport al comisiei a eliminat o modificare propusă la art. 35 din Legea nr. 217/2003, tocmai pentru că art. 36 din acelaşi act normativ reglementa deja această completare [raportul depus la Senat, anexă, pct. 4 referitor la art. 35 alin. (31) ]. În acelaşi tipar se înscria şi fostul art. 43 din Legea nr. 217/2003, ca punte expresă către art. 406 din Codul de procedură civilă, iar, odată suprimată, această punte nu mai poate fi reconstruită pe cale jurisprudenţială.

117. În acest sens s-a susţinut că argumentul sistemic este, de altfel, decisiv – în Legea nr. 26/2024 privind ordinul de protecţie, legiuitorul a păstrat în mod expres, la art. 17, posibilitatea victimei de a renunţa, potrivit art. 406 din Codul de procedură civilă, la judecarea cererii atunci când aceasta a fost introdusă în numele său.

118. Ca atare, s-a apreciat că, dacă art. 93 şi 406 din Codul de procedură civilă ar opera oricum şi fără o reglementare expresă, art. 17 din Legea nr. 26/2024 ar deveni superfluu, iar abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003 ar fi lipsită de orice efect.

119. În acest context s-a susţinut că diferenţa de soluţie legislativă dintre cele două proceduri speciale nu poate fi ignorată, ea trebuind a fi interpretată ca expresie a unei opţiuni deliberate a legiuitorului de a menţine renunţarea într-o materie şi de a o exclude în materia violenţei domestice.

120. S-a considerat şi că nici formularea art. 40 alin. (3) din Legea nr. 217/2003, potrivit căreia cererea poate fi introdusă „în numele victimei”, nu transformă procurorul într-un simplu mandatar convenţional al acesteia, ci, dimpotrivă, chiar structura textului infirmă această lectură: pentru reprezentantul furnizorului de servicii sociale, legiuitorul a prevăzut expres condiţia acordului victimei, în timp ce pentru procuror nu a instituit o asemenea cerinţă.

121. Prin urmare, s-a concluzionat că procurorul acţionează în temeiul unei abilitări legale speciale, încadrabile în art. 92 alin. (1) din Codul de procedură civilă, iar nu în temeiul unei reprezentări convenţionale; în plus, actele de dispoziţie nu pot fi făcute de reprezentant decât în baza unui mandat special, potrivit art. 81 din Codul de procedură civilă.

122. Astfel, s-a reţinut că sintagma „în numele victimei” descrie titularitatea interesului protejat, nu instituie un regim de mandat privat care să permită reactivarea automată a tuturor actelor de dispoziţie din dreptul comun, împotriva opţiunii legiuitorului special.

123. Făcându-se trimitere la Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 71 din 5 martie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 10 mai 2002, s-a apreciat că nici aceasta nu conduce la o altă concluzie.

124. Sub acest aspect s-a arătat că este adevărat că această decizie afirmă caracterul, în principiu, privat al declanşării procesului civil şi legătura sa cu voinţa persoanei interesate, însă aceeaşi decizie subliniază totodată că, odată sesizată instanţa, procesul civil capătă şi un caracter public şi, mai ales, că este de competenţa exclusivă a legiuitorului să prevadă situaţii determinate în care şi alte organe, în afara titularului dreptului, pot sesiza instanţa.

125. Prin urmare, s-a apreciat că jurisprudenţa constituţională nu blochează intervenţia normei speciale, ci o validează: atunci când legiuitorul apreciază că specificul unei acţiuni civile impune intervenţia procurorului, el este îndreptăţit să îi confere acestuia legitimare procesuală şi să îi definească efectele, inclusiv prin limitarea ulterioară a actelor de dispoziţie ale titularului, dacă finalitatea specială a procedurii o cere.

126. S-a evidenţiat şi că jurisprudenţa instanţei supreme confirmă această orientare teleologică şi protectivă, prin Decizia nr. 50 din 22 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 27 iulie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept arătând că protecţia efectivă a victimelor violenţei domestice impune evaluarea existenţei unui pericol real şi luarea unei măsuri conforme standardului de protecţie rezultat atât din dreptul intern, cât şi din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar lipsa unei asemenea evaluări poate echivala cu nerespectarea obligaţiilor pozitive ale statului (pct. 77 şi 78).

127. În acelaşi sens s-a considerat că nu este deloc întâmplător că Legea nr. 232/2025 prelungeşte de drept efectele ordinului de protecţie provizoriu până la soluţionarea în primă instanţă, extinde posibilitatea formulării unui nou ordin de protecţie şi introduce în Codul penal art. 158 alin. (5), potrivit căruia retragerea plângerii penale nu produce efecte în anumite infracţiuni săvârşite asupra unui membru de familie.

128. S-a arătat că aceste modificări fac parte din aceeaşi politică legislativă: mecanismele de protecţie împotriva violenţei domestice trebuie făcute mai puţin vulnerabile la fluctuaţia sau la constrângerea voinţei victimei. În această logică ar fi contradictoriu să se considere că, tocmai în procedura civilă specială de protecţie, legiuitorul ar fi păstrat tacit un mecanism de renunţare pe care raportul comisiei declară că a vrut să îl elimine.

129. În cadrul aceleiaşi facultăţi a fost exprimată şi opinia contrară, în sensul că, şi după abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003, victima în numele căreia a acţionat procurorul va putea exercita oricare dintre drepturile de dispoziţie prevăzute la art. 406, art. 408, art. 409 şi art. 438-440 din Codul de procedură civilă, care sunt compatibile cu obiectul acţiunii civile în discuţie.

130. În argumentarea acestei opinii, în esenţă, s-a avut în vedere că abrogarea unei norme juridice, în general, respectiv a art. 43 din Legea nr. 217/2003, în special, nu produce efecte pozitive în sine, ci dimpotrivă. Astfel, un text de lege abrogat este excizat din corpul actului normativ şi încetează a mai produce vreun efect în sensul celui pe care, fiind în vigoare, îl prescria. Acest lucru se întâmplă începând cu data abrogării sale, pentru viitor, cât timp legea nu suferă o modificare contrară. Aşadar, situaţiile juridice noi (facta futura), produse după momentul abrogării textului legal, nu vor fi analizate prin prisma efectului produs de abrogarea acestuia, în sensul de a fi guvernate potrivit voinţei legiuitorului abrogator, care a determinat abrogarea nomei juridice; textul abrogat nu deschide calea căutărilor legate de motivele abrogării, pentru a ţine cont de acestea în procesul de aplicare a legii. Aceste situaţii juridice vor fi guvernate de legea în vigoare la data producerii lor, care nu mai are nicio legătură cu forma veche a acesteia, în care textul abrogat era în vigoare. Deci, orice situaţie juridică nouă, produsă după abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003, va fi guvernată de acest act normativ ca şi când textul legal abrogat nu a făcut niciodată parte din acesta. Abrogarea produce astfel un efect negativ constând în eliminarea oricărei incidenţe a textului legal abrogat asupra situaţiilor juridice produse după abrogarea sa. După abrogarea unui articol, legea, în ansamblul său, nu poate fi interpretată teleologic din perspectiva scopului urmărit de către legiuitor prin actul de abrogare, căci aceasta ar însemna să i se acorde actului de abrogare însuşi un efect pozitiv privitor la întreaga lege, iar nu numai la textul legal abrogat. Or, actul normativ abrogator nu are nicio incidenţă asupra textelor legale rămase în vigoare, ci acţionează exclusiv asupra celui abrogat, prin eliminarea acestuia din corpul legii. Dacă articolul abrogat făcea parte dintr-o lege specială şi reglementa derogatoriu în raport cu legea generală, din momentul abrogării acestuia, cea din urmă îşi „reintră în drepturi”, guvernând situaţiile juridice noi, care ar fi fost „acoperite” prin textul legal abrogat.

131. S-a apreciat că, având în vedere caracterul de drept comun reprezentat de Codul de procedură civilă, aplicarea dispoziţiilor acestei legi procesuale nu presupune recurgerea la analogie, ci pur şi simplu la respectarea regulilor de aplicare a normelor în cazul conflictului dintre norma specială şi cea generală. În toate situaţiile, norma specială derogă de la cea generală numai în măsura în care există efectiv o asemenea îndepărtare de la dreptul comun. În schimb, când norma specială nu prevede nimic derogatoriu, norma generală rămâne în continuare aplicabilă, în completare. Or, acest mecanism se aplică tuturor procedurilor, chiar dacă nu este menţionată expres completarea cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, întrucât o asemenea menţiune ar fi, oricum, superfluă, deoarece ab initio legea procesual civilă reprezintă dreptul comun pentru toate procedurile.

132. S-a susţinut că, dacă intenţia legiuitorului a fost aceea de a exclude aplicarea dispoziţiilor art. 406 din Codul de procedură civilă în atari situaţii, tehnica legislativă este deficitară şi nu poate conduce la o asemenea concluzie, întrucât, precum în cazul oricăror alte derogări, ar fi trebuit (şi ar fi putut) să prevadă expres că anumite prevederi din dreptul comun sunt înlăturate în procedura specială reglementată prin Legea nr. 217/2003, anume tocmai art. 406 din Codul de procedură civilă. În lipsa unei atari menţiuni exprese, câtă vreme actul normativ analizat nu instituie per se o procedură complet nouă şi distinctă de Codul de procedură civilă, ci doar reglementează o procedură civilă specială, atunci excluderea oricărei reguli generale trebuie prevăzută în mod expres, fie prin interzicerea ei, fie prin reglementarea diferită faţă de dreptul comun.

133. Astfel, s-a considerat că, întrucât nicio ipoteză dintre cele amintite nu se regăseşte în situaţia analizată, singura concluzie ce se poate desprinde este aceea că art. 93 şi 406 din Codul de procedură civilă rămân aplicabile cu titlu de drept comun inclusiv în procedura prevăzută de Legea nr. 217/2003.

134. Cât priveşte opţiunea de politică legislativă a legiuitorului, manifestată prin abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003, s-a apreciat că este justificată de redundanţa acestui text legal, iar nu de înăsprirea regimului juridic al acţiunii civile având ca obiect emiterea unui ordin de protecţie împotriva unui membru de familie al victimei, în situaţia în care această acţiune este exercitată de către procuror.

135. În ceea ce priveşte admisibilitatea prezentei sesizări, specialiştii din cadrul acestei facultăţi au considerat că nu sunt îndeplinite toate condiţiile impuse de lege, întrucât: nu ne aflăm în prezenţa unei probleme de drept care să necesite interpretarea instanţei supreme, solicitările privind modul de aplicare a unei norme legale la situaţia de fapt dintr-un litigiu pendinte nefăcând obiectul unei atari sesizări; nu este vorba despre o reală problemă de drept; soluţionarea pe fond a litigiului nu depinde de dezlegarea solicitată.

136. Opinia Institutului Naţional al Magistraturii privind chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări este că abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003 nu înlătură dreptul victimei de a renunţa la judecată atunci când cererea pentru emiterea unui ordin de protecţie este formulată de către procuror.

137. Astfel, s-a arătat că, în ceea ce priveşte procedura de judecată a cererii pentru emiterea ordinului de protecţie, dispoziţiile Legii nr. 217/2003 se completează cu normele cuprinse în Codul de procedură civilă, indiferent de subiectul de drept care pune în mişcare acţiunea civilă.

138. În susţinerea acestei opinii s-a subliniat că, şi atunci când cererea este formulată de către procuror, în ciuda conexiunilor cu domeniul penal, cauza rămâne una civilă, ordinul de protecţie reprezentând un mijloc civil prin care victima violenţei domestice obţine protecţie faţă de agresor, iar, în cuprinsul capitolului V din Legea nr. 217/2003, dedicat ordinului de protecţie (art. 38-50), legiuitorul face referire exclusiv la dispoziţiile Codului de procedură civilă.

139. S-a menţionat că art. 42 alin. (4) din Legea nr. 217/2003 prevede că judecata are loc de urgenţă şi cu precădere, nefiind aplicabile prevederile art. 200 şi 201 din Codul de procedură civilă, astfel că, excluzând de la aplicare dispoziţiile art. 200 şi 201 din Codul de procedură civilă, legiuitorul indică, implicit, dar univoc, că restul dispoziţiilor cuprinse în codificarea procesual-civilă rămân aplicabile; de altfel, trimiterile pe care legiuitorul le face la prevederile Codului de procedură penală [în cuprinsul art. 28 alin. (2) lit. b), art. 28 alin. (6), art. 29 alin. (4) şi (5) şi art. 34 alin. (2) ] se circumscriu unei împrejurări specifice, respectiv aceea în care violenţa exercitată de agresor asupra victimei a condus şi la constituirea unui dosar penal. Din această perspectivă trebuie înţeles şi art. II din Legea nr. 25/2012, care face trimitere atât la Codul civil şi la Codul de procedură civilă, cât şi la Codul penal şi Codul de procedură penală.

140. În acelaşi sens a fost invocată şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, menţionându-se că, în repetate rânduri, aceasta a fost învestită cu dezlegarea unor chestiuni de drept referitoare la normele cuprinse în Legea nr. 217/2003 şi a reţinut că sunt incidente prevederile Codului de procedură civilă (Decizia nr. 50 din 22 iunie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 27 iulie 2020).

141. S-a susţinut că, drept urmare a abrogării sale exprese şi directe, art. 43 din Legea nr. 217/2003 şi-a încetat efectele pentru viitor, iar, aşa fiind, consecinţa imediată a acestei abrogări este aceea că victima nu va mai putea renunţa la judecată în temeiul normei speciale, iar consecinţa mediată este că redevine aplicabil dreptul comun incident în domeniul de aplicare anterior reglementat de art. 43 din Legea nr. 217/2003.

142. Sub acest aspect s-a subliniat că simpla abrogare a normei speciale nu înlătură de la aplicare norma comună ce cuprinde o dispoziţie similară, ci, din contră, extinde aplicarea dreptului comun şi în materia anterior reglementată de norma specială, iar aceasta pentru că regula specialia generalibus derogant nu îşi mai găseşte aplicare, nemaiexistând o normă specială care să deroge de la dreptul comun.

143. Cu alte cuvinte, s-a considerat că, dacă aceeaşi soluţie decurge şi din dreptul comun şi din norma specială, iar legiuitorul, într-o schimbare de optică legislativă, doreşte ca în materia vizată de norma specială să se ajungă la o soluţie contrară, nu este suficientă abrogarea normei speciale, ci se impune reglementarea expresă a conduitei urmărite printr-o nouă normă specială.

144. S-a apreciat a fi relevant faptul că, aşa cum prevede art. 40 alin. (3) din Legea nr. 217/2003, atunci când cererea este formulată de către alte subiecte de drept decât victima sau reprezentantul său legal, acestea acţionează „în numele victimei”, iar, întrucât nu acţionează în nume propriu (şi, eventual, în interesul victimei), ci în numele victimei, rezultă că subiectele de drept menţionate formulează cererea în calitate de reprezentanţi ai victimei. Prin urmare, art. 40 alin. (3) din Legea nr. 217/2003 reglementează o ipoteză de reprezentare legală, care se particularizează prin aceea că puterea de reprezentare este rezumată la formularea cererii de chemare în judecată având ca obiect emiterea ordinului de protecţie.

145. În ceea ce îl priveşte pe procuror, s-a arătat că aceeaşi este situaţia şi atunci când cererea pentru emiterea ordinului de protecţie este formulată de către acesta subsecvent confirmării ordinului de protecţie provizoriu, în acest sens art. 34 alin. (6) din Legea nr. 217/2003 prevăzând că cererea se întocmeşte „potrivit prevederilor art. 40 alin. (3) lit. a) „.

146. Ca atare, s-a concluzionat că, având în vedere că singurul aspect reglementat de norma menţionată este cel referitor la faptul că procurorul acţionează „în numele victimei”, rezultă că, şi de data aceasta, atunci când formulează cererea de chemare în judecată, procurorul acţionează în calitate de reprezentant al victimei. De aceea, indiferent cine formulează cererea de chemare în judecată, din punctul de vedere al cadrului procesual subiectiv, calitatea de reclamant aparţine victimei, iar, raportat la această calitate, în temeiul dreptului comun, victima ar fi putut formula orice act de dispoziţie procedurală, inclusiv de renunţare la judecată, conform art. 9 alin. (3) şi art. 406 din Codul de procedură civilă, fără a mai fi nevoie de reglementarea cuprinsă în art. 43 din Legea nr. 217/2003.

147. Faţă de împrejurarea că, prin abrogarea art. 43, Legea nr. 217/2003 nu mai reglementează problematica actelor de dispoziţie pe care le pot încheia părţile, s-a considerat că, în temeiul art. 2 alin. (1) din Codul de procedură civilă, redevin aplicabile normele dreptului comun, ceea ce înseamnă că victima are în continuare posibilitatea de a renunţa la judecată, conform art. 406 din Codul de procedură civilă.

148. S-a subliniat că soluţia rămâne aceeaşi chiar dacă nu s-ar admite teza că procurorul acţionează în calitate de reprezentant al victimei, ci de subiect procesual cu calitate procesuală activă specială. În această situaţie, cererea pentru emiterea ordinului de protecţie, formulată de către procuror, s-ar circumscrie dispoziţiilor art. 92 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă, care prevăd îndreptăţirea acestuia de a porni orice acţiune civilă „şi în alte cazuri prevăzute de lege”. Când prerogativa este exercitată, art. 93 din Codul de procedură civilă statuează că titularul dreptului este introdus în proces şi „se va putea prevala de dispoziţiile art. 406, 408, 409 şi art. 438-440, iar dacă procurorul îşi va retrage cererea, va putea cere continuarea judecăţii sau a executării silite” (s.n.).

149. Prin urmare, s-a subliniat că, în conformitate cu dreptul comun, atunci când procurorul porneşte acţiunea civilă, legiuitorul prevede, în mod expres, că titularul dreptului este introdus în proces şi că îşi conservă dreptul de dispoziţie procedurală, având inclusiv dreptul să renunţe la judecată.

150. S-a evidenţiat că o soluţie contrară nu poate fi dedusă nici pe calea interpretării teleologice, întrucât problema interpretării se pune doar în cazul în care o normă comportă două sau mai multe semnificaţii juridice, or, în chestiunea de drept ce face obiectul sesizării, normele juridice incidente, indiferent dacă este vorba de art. 406 sau de art. 93 raportat la art. 406 din Codul de procedură civilă, permit o unică concluzie, anume aceea că victima are dreptul să renunţe la judecata cererii formulate de procuror.

151. De asemenea, s-a menţionat că, dacă ceea ce a urmărit legiuitorul a fost să elimine posibilitatea victimei de a renunţa la judecată atunci când cererea pentru emiterea ordinului de protecţie este formulată de alte subiecte de drept, soluţia normativă nu era aceea de a abroga prevederile art. 43 din Legea nr. 217/2003, ci s-ar fi impus modificarea normei, în sensul menţionării exprese a acestei imposibilităţi. Mai mult, trebuie avut în vedere că, prin aceeaşi Lege nr. 232/2025, legiuitorul a modificat şi dispoziţiile art. 158 din Codul penal, statuând, de data aceasta în mod expres, că, în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 193 şi 196 săvârşite asupra unui membru de familie, retragerea plângerii penale nu produce efecte.

152. În acelaşi sens s-a făcut referire la Decizia nr. 60 din 24 februarie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 2 aprilie 2025, arătându-se că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut că: ” (…) în acest domeniu de reglementare, dată fiind natura relaţiilor de familie, caracterul vremelnic al măsurilor luate derivă şi din finalitatea urmărită, de regulă, la instituirea acestora, respectiv refacerea familiei şi reintegrarea în cadrul său a tuturor membrilor acesteia” (paragraful 111).

153. Astfel, s-a apreciat că, atunci când finalitatea refacerii familiei a fost atinsă pe parcursul judecării cererii pentru emiterea ordinului de protecţie, iar, ca urmare a acestui fapt, victima doreşte să renunţe la judecată, refuzul recunoaşterii unei atari prerogative ar contraveni finalităţii urmărite.

154. S-a mai menţionat şi că posibilitatea victimei de a renunţa la judecată se circumscrie dreptului său de dispoziţie procedurală, drept cu valoare fundamentală în arhitectura procesului civil, aşa cum rezultă din cuprinsul art. 9 din Codul de procedură civilă, din această perspectivă, suprimarea posibilităţii victimei de a renunţa la judecată echivalând cu lipsirea sa de un drept, iar restrângerea unor drepturi, indiferent dacă acestea au o natură substanţială sau procesuală, nu se poate realiza decât printr-o dispoziţie legală expresă şi univocă.

X. Raportul asupra chestiunii de drept

155. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea art. 406 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 2 alin. (2), art. 92 alin. (1) şi art. 93 din Codul de procedură civilă şi prin raportare la art. I pct. 2 din Legea nr. 232/2025, victima poate renunţa la judecarea cererii de emitere a unui ordin de protecţie, atunci când cererea este introdusă de către procuror în numele victimei, conform art. 40 alin. (3) lit. a) sau art. 34 alin. (6) din Legea nr. 217/2003.

XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

A. Asupra admisibilităţii sesizării

156. Prealabil analizării în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este ţinută să verifice dacă, în raport cu întrebările formulate de titularii sesizării, sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora, „dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

157. Din cuprinsul prevederilor legale enunţate anterior rezultă că legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile – astfel cum au fost acestea decelate în jurisprudenţa instanţei supreme dezvoltate pe marginea mecanismului procedural în discuţie -, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv:

a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă;

b) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;

c) soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;

d) noutatea chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită;

e) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

158. În continuare, se constată aspecte ce ţin de evaluarea elementelor sesizării pentru a stabili dacă se verifică îndeplinirea simultană a tuturor condiţiilor care permit declanşarea mecanismului de unificare a practicii judiciare.

159. Cerinţele formale referitoare la existenţa unei cauze în curs de judecată, care se află în competenţa legală a unui complet de judecată şi care se soluţionează în ultimă instanţă, sunt îndeplinite.

160. Sesizările conexe au fost formulate în cauze având ca obiect cereri privind emiterea unui ordin de protecţie, formulate de către procuror în numele victimei, conform art. 34 alin. (6) şi art. 40 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 217/2003, iar cauzele se află pe rolul tribunalelor, în apel (Dosarul nr. 478/1/2026) sau în recurs (Dosarul nr. 583/1/2026), în funcţie de soluţia pronunţată de prima instanţă asupra cererii victimei de renunţare la judecarea cererii introductive.

161. Nu numai hotărârea pe care instanţa de recurs o va pronunţa este definitivă, conform art. 634 pct. 5 din Codul de procedură civilă, dar şi cea a instanţei de apel are acelaşi caracter, în baza art. 634 pct. 4 din acelaşi cod, dat fiind că art. 45 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 prevede că hotărârea prin care se soluţionează cererea de emitere a ordinului de protecţie este supusă numai apelului.

162. Celelalte condiţii de admisibilitate au ca premisă existenţa unei chestiuni de drept, iar în jurisprudenţa instanţei supreme s-a statuat constant că trebuie să fie vorba despre o chestiune de drept reală, veritabilă, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu.

163. Astfel, obiectul procedurii hotărârii prealabile trebuie să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa şi deci aplicarea unor principii generale ale dreptului, al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune este discutabilă (Decizia nr. 32/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020, paragraful 47).

164. Or, din acest punct de vedere, sesizările de faţă sunt admisibile, întrucât se ridică problema aplicabilităţii Codului de procedură civilă, ca drept comun, după abrogarea normei din legea specială, în situaţia particulară a renunţării victimei violenţei domestice la judecarea cererii de emitere a ordinului de protecţie, cerere formulată de către procuror în numele său, iar această chestiune de drept a primit deja interpretări diferite în practica judiciară, hotărârile judecătoreşti ataşate răspunsului curţilor de apel conţinând soluţii diametral opuse.

165. Se constată, de asemenea, caracterul esenţial al chestiunii de drept pentru soluţionarea pe fond a cauzelor în căile de atac, întrucât motivele de apel, respectiv recurs vizează posibilitatea victimei, în numele căreia parchetul a solicitat emiterea ordinului de protecţie, de a renunţa la judecarea cererii, dar chiar şi pentru soluţionarea fondului raportului juridic dedus judecăţii, din moment ce instanţa de judecată va intra în cercetarea fondului doar în măsura în care nu va da curs actului de dispoziţie procesuală.

166. Totodată, problema de drept nu a fost dezlegată în mecanismele de unificare jurisprudenţială şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii sau al unei alte trimiteri preliminare în curs de soluţionare.

167. Este îndeplinită şi cerinţa noutăţii, în pofida pronunţării unui număr important de hotărâri judecătoreşti care provin de la instanţe din circumscripţia tuturor curţilor de apel.

168. Chestiunea de drept s-a conturat în urma abrogării art. 43 din Legea nr. 217/2003 prin Legea nr. 232/2025, act normativ ce a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, la 16 decembrie 2025 şi a intrat în vigoare la 19 decembrie 2025.

169. Este vorba, aşadar, despre o reglementare recentă, iar acest aspect este unul esenţial pentru întrunirea cerinţei noutăţii chestiunii de drept.

170. Fără îndoială, caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări date. Astfel cum s-a statuat în mod constant în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în situaţia în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti care să fi soluţionat, chiar diferit, o problemă de drept, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcţie de reglare – recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă.

171. Cu toate acestea, relevanţa numărului de hotărâri judecătoreşti deja pronunţate a fost apreciată de la caz la caz, nefiind impus un standard sau un prag statistic dincolo de care sesizarea ar deveni inadmisibilă, depăşindu-se stadiul unei practici incipiente, în curs de formare.

172. Astfel, o cazuistică limitată, chiar după scurgerea unei perioade relativ îndelungate de activitate a legii, ori o divergenţă de soluţii existentă doar în practica uneia sau a câtorva instanţe poate justifica inadmisibilitatea trimiterii (Decizia nr. 27/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 22 mai 2018).

173. În ceea ce priveşte cererile de emitere a unui ordin de protecţie întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 217/2003, acestea pot fi adresate instanţei de către victimă în nume propriu (art. 38) sau în numele victimei de către persoanele enumerate în art. 40 alin. (3), inclusiv de către procuror (eventual, după confirmarea unui ordin de protecţie provizoriu, conform art. 34 din lege).

174. Judecata cererilor se face de urgenţă şi cu precădere, fără a se depăşi, ca regulă, un termen de 72 de ore de la depunerea cererii, pronunţarea se poate amâna cu cel mult 24 de ore, iar motivarea ordinului se face în cel mult 48 de ore de la pronunţare.

175. Potrivit expunerii de motive a Legii nr. 232/2025, în primele 4 luni ale anului 2025 au fost emise aproape 8.000 de ordine de protecţie în domeniul violenţei domestice, fiind comise peste 15.000 de fapte penale, date ce dovedesc amploarea fenomenului.

176. Raportul din anul 2025 al Inspecţiei Judiciare privind modul de instrumentare a cauzelor având ca obiect ordinele de protecţie prevăzute de Legea nr. 217/2003 arată faptul că numărul cererilor de emitere a unui ordin de protecţie a crescut în anul 2024 faţă de anul 2023, fiind de 1.100 doar la nivelul a 3 judecătorii (Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, Judecătoria Vaslui şi Judecătoria Constanţa).

177. Din documentarea realizată la nivelul instanţei supreme nu se poate observa vreo tendinţă de scădere: pe rolul aceloraşi 3 judecătorii, în primele 5 luni ale acestui an s-au înregistrat nu mai puţin de 520 de astfel de cereri în domeniul violenţei domestice (nefiind luate în calcul cereri formulate în temeiul Legii nr. 26/2024). De asemenea, în aceeaşi perioadă, pe rolul Tribunalului Bucureşti s-au înregistrat 192 de apeluri sau, după caz, recursuri (datele fiind neoficiale).

178. Chiar dacă datele culese aleatoriu nu permit o defalcare între cererile adresate instanţei în nume propriu de către victimă şi cele formulate în numele acesteia, nu se poate contesta ordinul de mărime al cererilor de emitere a unui ordin de protecţie pe temeiul Legii nr. 217/2003, cereri care se soluţionează într-un ritm alert.

179. În acest context trebuie plasat numărul de hotărâri judecătoreşti deja pronunţate în primele 3 luni ale acestui an, până la momentul comunicării lor de către curţile de apel, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (1.04.2026), adică la foarte scurt timp după abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003, survenită în decembrie 2025. Aceste hotărâri au fost pronunţate chiar în cauze în care victima şi-a manifestat voinţa de a renunţa la judecarea cererii formulate în numele său de către procuror.

180. Practica judiciară este abia la început şi are un potenţial de a se dezvolta neunitar, astfel încât este justificată intervenţia instanţei supreme pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, cu scopul preîntâmpinării unei practici divergente de amploare.

181. Prin urmare, este întrunită cerinţa noutăţii chestiunii de drept şi, în consecinţă, toate cerinţele de admisibilitate sunt îndeplinite.

B. Asupra fondului sesizărilor

182. Întrebarea adresată de către instanţele de trimitere vizează, în esenţă, posibilitatea victimei de a renunţa la judecarea cererii de emitere a unui ordin de protecţie, atunci când cererea este introdusă de către procuror, după abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003 prin art. I pct. 2 din Legea nr. 232/2025, respectiv pe temeiul dreptului comun, reprezentat de Codul de procedură civilă.

183. Chestiunea de drept presupune a se clarifica dacă prevederile art. 406 din Codul de procedură civilă sunt incidente chiar şi după abrogarea normei cu caracter special, în virtutea aplicabilităţii generale a Codului de procedură civilă, consacrată de art. 2 alin. (2) din acelaşi cod, fără a se nesocoti voinţa legiuitorului exprimată prin dispoziţia legală de abrogare.

184. Soluţionarea chestiunii de drept ridică problema efectelor abrogării art. 43 din Legea nr. 217/2003 cu începere de la 19 decembrie 2025, ceea ce impune stabilirea, pe de o parte, a corelaţiei dintre această normă şi dreptul comun, în perioada de activitate a art. 43, iar, pe de altă parte, a intenţiei legiuitorului la abrogarea normei.

185. Cu privire la corelaţia dintre fostul art. 43 din Legea nr. 217/2003 şi dreptul comun trebuie subliniat că în capitolul III „Participarea Ministerului Public în procesul civil” din titlul II intitulat „Participanţii la procesul civil” al Codului de procedură civilă se prevede în mod explicit în art. 92 alin. (1) : „Procurorul poate porni orice acţiune civilă, ori de câte ori este necesar, pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor care beneficiază de consiliere judiciară sau tutelă specială şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.”

186. Titularul dreptului este parte în proces şi dispune de drepturile procesuale enumerate în mod expres în art. 93 din codul sus-menţionat: „În cazurile prevăzute la art. 92 alin. (1), titularul dreptului va fi introdus în proces şi se va putea prevala de dispoziţiile art. 406, 408, 409 şi art. 438-440, iar dacă procurorul îşi va retrage cererea, va putea cere continuarea judecăţii sau a executării silite.”

187. Pe acest temei, titularul dreptului subiectiv apărat prin acţiunea pornită de către procuror beneficiază şi de dreptul de a renunţa la judecată, conform art. 406 din Codul de procedură civilă.

188. Art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă consacră aplicabilitatea generală a prevederilor acestuia, în măsura în care legile care reglementează alte materii nu cuprind dispoziţii contrare.

189. Or, ipotezele din art. 34 alin. (6) şi art. 40 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 217/2003 reprezintă „cazuri expres prevăzute de lege”, în sensul art. 92 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

190. În conformitate cu art. 38 alin. (1) din Legea nr. 217/2003, „Persoana a cărei viaţă, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violenţă din partea unui membru al familiei poate solicita instanţei ca, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecţie prin care să se dispună, cu caracter provizoriu, una ori mai multe dintre următoarele măsuri – obligaţii sau interdicţii: (…) „.

191. Această cerere poate fi introdusă în numele victimei, inter alia, de procuror, conform art. 40 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 217/2003.

192. De asemenea, în situaţiile în care a fost emis un ordin de protecţie provizoriu, art. 34 alin. (6) din Legea nr. 217/2003 prevede că, după confirmare, „procurorul înaintează ordinul de protecţie provizoriu, însoţit de documentele care au stat la baza emiterii şi confirmării acestuia, judecătoriei competente în a cărei rază teritorială a fost emis, însoţit de o cerere pentru emiterea ordinului de protecţie, întocmită potrivit prevederilor art. 40 alin. (3) lit. a) şi art. 41”.

193. Aşadar, ipotezele prevăzute în art. 34 alin. (6) şi art. 40 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 217/2003 – cea din art. 34 alin. (6) fiind, practic, o variantă a celei din art. 40 alin. (3) lit. a) – se încadrează în domeniul de aplicare al art. 92 alin. (1) din Codul de procedură civilă, ceea ce înseamnă că şi art. 93 din cod este pe deplin incident.

194. Cât priveşte fostul art. 43 din Legea nr. 217/2003, abrogat în decembrie 2025, acesta nu conţinea nicio derogare de la dreptul comun reprezentat de art. 93 din Codul de procedură civilă, în sensul că ar fi inserat o soluţie legislativă diferită în raport cu reglementarea-cadru în materie, în privinţa cererii formulate de procuror în numele victimei.

195. Prevăzând, la rândul său, că „În cazurile prevăzute la art. 40 alin. (3) şi art. 34 alin. (6), victima poate renunţa, potrivit prevederilor art. 406 din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, la judecarea cererii privind ordinul de protecţie”, art. 43 nu a reprezentat altceva decât o aplicaţie particulară a art. 93 din cod, pentru situaţiile concrete vizând cererile formulate de procuror din legea cu caracter special. La fel ca art. 93 din cod, fostul art. 43 din Legea nr. 217/2003 trimitea în mod expres la art. 406 din cod, ce reglementează renunţarea la judecată.

196. Din acest motiv, chiar dacă nu ar fi existat art. 43 în legea specială, renunţarea la judecarea cererii de emitere a ordinului de protecţie formulate de procuror ar fi fost permisă victimei în aplicarea art. 93 din Codul de procedură civilă şi prin intermediul art. 2 alin. (2) din cod.

197. Faţă de aplicabilitatea generală a dispoziţiilor codului, doar dacă există dispoziţii contrare este exclusă aplicarea lor în alte materii.

198. Or, în mod evident, legiuitorul nu a intenţionat să deroge de la art. 93 din cod, prin reglementarea specială din materia ordinului de protecţie, neinserând interdicţia de renunţare la judecată în cazurile prevăzute de art. 34 alin. (6) şi art. 40 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 217/2003.

199. În mod simetric şi pentru identitate de raţiune, abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003 prin art. I pct. 2 din Legea nr. 232/2025 nu împiedică posibilitatea de renunţare la judecată din partea victimei, în aplicarea art. 93 din Codul de procedură civilă şi prin intermediul art. 2 alin. (2) din cod, de vreme ce legiuitorul nu a introdus concomitent o dispoziţie contrară.

200. Cât priveşte intenţia legiuitorului urmărită prin abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003 este de menţionat că, în expunerea de motive a Legii nr. 232/2025, nu se face nicio referire la abrogarea art. 43, justificându-se modificările aduse art. 34 alin. (7), art. 47-49 din Legea nr. 217/2003, precum şi art. 158 din Codul penal.

201. Este adevărat că, în finalul expunerii de motive, este evocată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului conturată chiar în cauzele în care România a fost condamnată pentru încălcarea art. 2 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului, reamintindu-se obligaţia pozitivă a statelor de a stabili şi de a aplica în mod eficace un sistem de sancţionare a tuturor formelor de violenţă în familie şi de a oferi suficiente garanţii victimelor.

202. Modificările normative importante (majorarea limitelor pedepsei în caz de recidivă, momentul până la care se prelungesc efectele ordinului de protecţie provizoriu, procedura de revocare/modificare a ordinului) justifică pe deplin, prin ele însele, raportarea la Convenţia europeană a drepturilor omului şi la jurisprudenţa Curţii.

203. Fără a se afirma tranşant că legiuitorul nu ar fi văzut în abrogarea art. 43 o măsură aptă să contribuie la descurajarea faptelor de violenţă domestică şi la eficacitatea sistemului de sancţionare a acestora, nu se poate ignora totuşi că, faţă de aplicabilitatea generală a Codului de procedură civilă, modalitatea de exprimare a eventualei intenţii de suprimare definitivă a posibilităţii victimei de a renunţa la judecarea cererii de emitere a unui ordin de protecţie – atunci când cererea este introdusă de către procuror – este una defectuoasă din perspectiva tehnicii legislative.

204. Nu se poate reţine o interdicţie sau o limitare implicită a exercitării unui asemenea drept de dispoziţie procesuală, fiind necesară inserarea în mod expres a acestei derogări de la dreptul comun.

205. De altfel, atunci când a urmărit lipsirea de efecte a manifestării de voinţă a victimei, legiuitorul a reglementat în mod expres în acest sens, prin art. II al aceleiaşi Legi nr. 232/2025 introducându-se un text la art. 158 din Codul penal, cu următorul cuprins: „În cazul infracţiunilor prevăzute la art. 193 şi art. 196 săvârşite asupra unui membru de familie, retragerea plângerii penale nu produce efecte”.

206. În absenţa introducerii unei interdicţii exprese şi în privinţa retragerii cererii de emitere a ordinului de protecţie formulate de procuror, „corijarea” în procesul de interpretare a legii a unei eventuale deficienţe de tehnică legislativă ar echivala cu o adăugare nepermisă la lege.

207. În acelaşi timp ar trebui să se ţină cont de interzicerea paralelismului în procesul de legiferare, prevăzută de art. 16 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, legiuitorului revenindu-i obligaţia de a nu institui aceleaşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative. Potrivit tezei finale din art. 16, pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere.

208. Or, fostul art. 43 din Legea nr. 217/2003, care a reprezentat – după cum s-a arătat deja la pct. 288 din prezenta decizie – o aplicaţie particulară a art. 93 din Codul de procedură civilă, conţinea o trimitere expresă, însă nu la art. 93 din cod, ci, întocmai ca art. 93 din cod, la art. 406 din cod, ce reglementează renunţarea la judecată.

209. Unica raţiune ce poate fi decelată din inserarea în fostul art. 43 din legea specială a aceleiaşi soluţii legislative precum a normei de drept comun rezidă în tratarea globală a cererilor formulate în numele victimei de alte persoane: art. 40 alin. (3) din Legea nr. 217/2003 are în vedere nu numai cererea formulată de procuror [ (lit. a) ], dar şi pe cea a reprezentantului autorităţii de la nivelul unităţii administrativ-teritoriale [ (lit. b) ] şi a reprezentantului unui furnizor de servicii sociale în domeniu [ (lit. c) ]. Art. 43 se referea generic la art. 40 alin. (3), iar nu numai la lit. a) din acest text.

210. Această justificare nu împiedică a se observa însă dublarea normei de drept comun în ceea ce priveşte cererile formulate de procuror, în ipoteza de la lit. a) a alin. (3) din art. 40, ceea ce înseamnă că abrogarea normei redundante se impunea din raţiuni de tehnică legislativă, pentru respectarea art. 16 din Legea nr. 24/2000.

211. Nu în ultimul rând, trebuie subliniat că, atât timp cât legiuitorul nu a inserat în mod expres şi neechivoc interdicţia sau limitarea de renunţare la judecată din partea victimei, eventuala neconcordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu poate servi ca argument în procesul de interpretare a legii pentru consacrarea legislativă a unei interdicţii implicite din abrogarea normei din legea cu caracter special.

212. În schimb, o atare neconcordanţă poate conduce la înlăturarea aplicării dreptului comun de la caz la caz, după cum nu există vreun impediment procedural pentru ca instanţa de judecată să aprecieze în situaţii concrete asupra caracterului întemeiat sau neîntemeiat al cererii de renunţare la judecată, dacă manifestarea de voinţă a părţii este viciată de presiuni sau ameninţări exercitate asupra sa ori a membrilor familiei şi mai ales în situaţiile în care există copii minori, pentru care ar trebui luate măsuri de protecţie.

213. De altfel, această posibilitate de apreciere era deschisă şi în perioada de activitate a art. 43 din Legea nr. 217/2003, conservându-se în aceeaşi paradigmă în actualul cadru legislativ.

214. Se impune o ultimă observaţie: fără îndoială că dezlegarea chestiunii de drept coincide în substanţă, în ceea ce priveşte cererea formulată de procuror, cu fostul art. 43 din Legea nr. 217/2003.

215. Dezlegarea corespunde unei interpretări corespunzătoare a legii, cu respectarea normelor de tehnică legislativă, în antiteză cu varianta suprimării definitive a dreptului de a renunţa la judecată, care echivalează cu o adăugare la lege, prin constatarea unei interdicţii sau limitări implicite a dreptului procesual; revine legiuitorului obligaţia de a interveni de o manieră adecvată pentru punerea în acord a eventualei intenţii de suprimare a dreptului de dispoziţie procesuală al victimei cu conţinutul legii.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

D E C I D E:

Admite sesizările conexate formulate de Tribunalul Iaşi – Secţia I civilă în Dosarul nr. 46.054/245/2025 şi de Tribunalul Sibiu – Secţia I civilă în Dosarul nr. 2.427/306/2026.

În interpretarea şi aplicarea art. 406 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 2 alin. (2), art. 92 alin. (1) şi art. 93 din Codul de procedură civilă şi prin raportare la art. I pct. 2 din Legea nr. 232/2025, stabileşte că:

Victima poate renunţa la judecarea cererii de emitere a unui ordin de protecţie, atunci când cererea este introdusă de către procuror în numele victimei, conform art. 40 alin. (3) lit. a) sau art. 34 alin. (6) din Legea nr. 217/2003.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 iunie 2026.

Pentru preşedintele Secţiei I civile,

judecător Adina Georgeta Ponea

Magistrat-asistent,

Ileana Peligrad