Decizia nr. 86 din 21 septembrie 2026

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Decizia nr. 86/2026 Dosar nr. 841/1/2026

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 septembrie 2026

Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 903 din 29 octombrie 2026

Ana Hermina Iancu – vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – preşedintele completului

Carmen Elena Popoiag – preşedintele Secţiei I civile

Adina Oana Surdu – preşedintele Secţiei a II-a civile

Elena Diana Tămagă – preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Andreia Liana Constanda – judecător la Secţia I civilă

Lavinia Curelea – judecător la Secţia I civilă

Maricel Nechita – judecător la Secţia I civilă

Dorina Zeca – judecător la Secţia I civilă

Gheorghe Liviu Zidaru – judecător la Secţia I civilă

Minodora Condoiu – judecător la Secţia a II-a civilă

Marcela Marta Iacob – judecător la Secţia a II-a civilă

Diana Manole – judecător la Secţia a II-a civilă

Adriana Nicolae – judecător la Secţia a II-a civilă

Alina Irina Prisecaru – judecător la Secţia a II-a civilă

Ionel Barbă – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Gheza Attila Farmathy – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Ionel Florea – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Gabriela Elena Bogasiu – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Alina Gianina Prelipcean – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 841/1/2026, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul).

2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Ana Hermina Iancu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

3. La şedinţa de judecată participă doamna Georgiana Toader, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 1.971/30/2025.

5. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, nefiind formulate puncte de vedere de către părţi.

6. Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

7. Curtea de Apel Timişoara – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale a dispus, în Dosarul nr. 1.971/30/2025, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să dea o rezolvare de principiu asupra următoarei chestiuni de drept:

Dacă, în interpretarea art. 80 alin. (1) din Codul muncii coroborat cu art. 6 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi art. 15 din Codul civil, propunerea extrajudiciară de reintegrare în muncă şi de plată a despăgubirii egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul, aşa cum a cerut prin contestaţia împotriva deciziei de concediere, adresată contestatorului, dar care a fost refuzată de acesta, dă dreptul angajatorului să plătească o despăgubire limitată şi echivalentă cu perioada dintre încetarea contractului de muncă şi data recepţiei propunerii de reangajare sau data indicată în propunere?

8. Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu nr. 841/1/2026, termenul de judecată fiind 21 septembrie 2026.

II. Dispoziţii supuse interpretării

9. Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii)

” Art. 80. – (1) În cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanţa va dispune anularea ei şi va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.”

10. Codul de procedură civilă

” Art. 6. – (1) Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege. În acest scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii.”

11. Codul civil

” Art. 15. – Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe.”

III. Expunerea succintă a procesului

12. Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş cu nr. 1.971/30/2025, reclamanta TMR a formulat contestaţie împotriva Deciziei de concediere nr. (…)/7.04.2025, emisă de pârâta A.S. – S.R.L., solicitând anularea acesteia, repunerea reclamantei pe postul deţinut anterior concedierii şi obligarea pârâtei la plata retroactivă către reclamantă a tuturor drepturilor salariale şi a celorlalte drepturi, indexate, majorate şi reactualizate, cuvenite de la data concedierii până la data repunerii pe postul deţinut anterior.

13. În motivare a susţinut, în esenţă, că decizia de concediere este lovită de nulitate absolută, deoarece nu conţine motivele care determină concedierea, precum şi că măsura concedierii a fost abuzivă, desfiinţarea postului pe care l-a deţinut neavând o cauză reală şi serioasă.

14. Pârâta a depus întâmpinare prin care a recunoscut parţial pretenţiile reclamantei, arătând că nu este de acord cu plata drepturilor salariale şi a celorlalte drepturi, indexate, majorate şi reactualizate, ulterior datei de 28.06.2025, precum şi a cheltuielilor de judecată.

15. Pârâta a susţinut că nu poate fi obligată la plata salariilor şi a celorlalte despăgubiri ulterior datei de 28.06.2025, deoarece dreptul reclamantei de a contesta decizia de concediere şi de a solicita repunerea în situaţia anterioară este exercitat excesiv şi nerezonabil după această dată, contrar bunei-credinţe, doar pentru a o păgubi pe pârâtă.

16. Prin Sentinţa civilă nr. 1.532 din 19.12.2025, pronunţată de Tribunalul Timiş, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, reţinându-se, în esenţă, că Decizia nr. (…)/7.04.2025 nu cuprinde menţiunile prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute la art. 76 lit. a) din Codul muncii. De asemenea, instanţa fondului a constatat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile privind abuzul de drept.

17. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta, solicitând schimbarea în parte a dispozitivului sentinţei civile atacate, în sensul de a se dispune obligarea pârâtei la plata către reclamantă a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamanta pentru perioada 8.04.2025-27.06.2025.

18. Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă TMR a solicitat respingerea apelului, arătând, în esenţă, că apelanta încearcă să transforme două simple manifestări unilaterale de voinţă, formulate strategic în timpul procesului, în veritabile mecanisme de exonerare de răspundere, deşi legea nu conferă unei „oferte de reangajare” niciun efect juridic similar reintegrării dispuse prin hotărâre judecătorească.

IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea cererii

19. Completul de judecată din cadrul Curţii de Apel Timişoara care a formulat sesizarea a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă.

V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

20. Apelanta-pârâtă A.S. – S.R.L. a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, motivat de faptul că nu există un text de lege care să îndrume instanţele într-o anumită direcţie.

21. Apreciază că întrebarea este legitimă şi în raport cu caracteristicile speţei, în care cauza este soluţionată definitiv într-o perioadă mai mare de un an, astfel că, în acest timp, angajatorul se află într-o situaţie incertă cu privire la care nu poate acţiona. De altfel, singura măsură în care angajatorul poate avea un rol este emiterea unei oferte de reintegrare, iar, în cazul unui refuz de către salariat, nu există remedii clare prevăzute de lege.

22. Aşadar, consideră că este necesară sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece nu există un cadru clar legal în care refuzul sau lipsa de acţiune a angajatului să capete o valenţă juridică. Toată povara juridică şi economică este suportată de angajator, în condiţiile în care acesta nu mai poate avea o acţiune cu privire la anularea deciziei de concediere. Atât timp cât legea nu interzice emiterea unei oferte de reintegrare cu plata tuturor drepturilor restante, este incident un caz de suprimare a oricăror drepturi pe care le are angajatorul, cu toate că angajatul are, spre exemplu, dreptul de a renunţa la proces.

23. Intimata-reclamantă a solicitat respingerea cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca neîntemeiată, apreciind că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru sesizarea instanţei supreme.

24. În primul rând, arată că nu este îndeplinită condiţia unei chestiuni noi de drept, având în vedere că art. 80 din Codul muncii este în vigoare din 2003, iar practica instanţelor în materie este vastă şi unitară.

25. În al doilea rând, învederează că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a mai pronunţat anterior asupra respectivei probleme prin recurs în interesul legii şi prin hotărâre prealabilă, redând în acest sens o parte a considerentelor Deciziei nr. 19 din 5 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 11 din 7 ianuarie 2016, pronunţată de Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, şi a Deciziei nr. 3 din 20 ianuarie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 5 martie 2025, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul instanţei supreme.

26. În al treilea rând, apreciază că problema sesizată nu este o chestiune ce prezintă dificultăţi reale, serioase şi obiective de interpretare a normei, ci este vorba de o simplă nemulţumire a apelantei faţă de modul în care prima instanţă a aplicat legea la situaţia din speţă.

27. De asemenea, consideră că nu este îndeplinită condiţia „de a cărei lămurire depinde soluţia cauzei”, pentru că instanţa de apel poate soluţiona direct cauza aplicând textul legal clar, fără a avea nevoie de o interpretare abstractă a instanţei supreme.

28. Mai mult, contrar susţinerilor apelantei, există un text legal care să îndrume instanţele, respectiv art. 80 alin. (1) din Codul muncii, care stabileşte cadrul legal, fără niciun fel de lacună.

VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea

29. Completul de judecată apreciază că dispoziţiile art. 80 din Codul muncii trebuie interpretate coroborat cu principiul bunei-credinţe, iar oferta angajatorului de îndeplinire voluntară a pretenţiilor angajatului, respectiv reintegrarea în muncă retroactiv, de la data concedierii, şi plata despăgubirilor pentru întreaga perioadă, trebuie să fie recunoscută, respectiv să se aibă în vedere ca punct final în aprecierea bunei/relei-credinţe a angajatului în obţinerea despăgubirilor generate de concedierea nelegală.

VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

30. Raportat la analiza îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării nu a fost necesară consultarea instanţelor naţionale cu privire la practica judiciară relevantă.

VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

31. În mecanismele de unificare a practicii judiciare au fost identificate următoarele decizii care prezintă relevanţă cu privire la soluţionarea sesizării:

32. Decizia nr. 362 din 20 octombrie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 28 noiembrie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a dispus că:

” În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 80 alin. (2) şi ale art. 274 coroborate cu cele ale art. 8, art. 17 alin. (3) lit. g) şi art. 40 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că: Executarea de către angajator, la iniţiativa sa, a hotărârii judecătoreşti pronunţate de prima instanţă în sensul reintegrării salariatului pe postul deţinut anterior concedierii nelegale presupune înştiinţarea angajatului cu privire la reactivarea contractului individual de muncă şi cu privire la data reluării efective a raporturilor de muncă.”

33. Decizia nr. 18 din 13 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 30 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că:

” În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 278 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţiile art. 1.324, 1.325 şi 1.326 din Codul civil, republicat, pot fi aplicate în întregirea dispoziţiilor Codului muncii, fiind compatibile cu specificul raporturilor de muncă.

În interpretarea art. 55 lit. c) şi art. 77 din Codul muncii, decizia de concediere poate fi revocată până la data comunicării acesteia către salariat, actul de revocare fiind supus exigenţelor de comunicare corespunzătoare actului pe care îl revocă (decizia de concediere).”

34. Decizia nr. 15 din 20 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1021 din 3 noiembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava şi s-a stabilit că:

” Acţiunea promovată de angajator în contradictoriu cu salariatul pentru restituirea sumelor achitate de primul celui de-al doilea, de bunăvoie, înainte de începerea executării silite, în baza unei hotărâri judecătoreşti executorii, de primă instanţă, care ulterior este desfiinţată în calea de atac, îmbracă natura juridică a unui conflict de muncă, a cărui soluţionare se circumscrie prevederilor art. 256 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, atrăgând competenţa materială de soluţionare în primă instanţă în favoarea tribunalului – Secţia specializată în litigii de muncă şi asigurări sociale, conform art. 208 şi art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.”

IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

35. Curtea Constituţională s-a pronunţat în mai multe rânduri cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 80 alin. (1) din Codul muncii, constatând că acestea sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. (A se vedea, de exemplu, Decizia nr. 290 din 23 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 27 iunie 2013, Decizia nr. 243 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 1 iulie 2016, Decizia nr. 574 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 1 august 2016).

X. Raportul asupra chestiunii de drept

36. Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă.

XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Asupra admisibilităţii sesizării

37. Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, rezultă că admisibilitatea sesizării este supusă îndeplinirii cumulative a următoarelor condiţii:

– existenţa unei veritabile chestiuni de drept ivite în cursul judecăţii, în faţa unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, complet învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă;

– chestiunea de drept să fie esenţială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluţionarea pe fond a cauzei;

– chestiunea de drept să fie nouă;

– chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat deja asupra problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru toate instanţele.

38. Se constată că sesizarea îndeplineşte doar parţial condiţiile legale sus-menţionate, respectiv pe cele privitoare la stadiul procedurii şi calitatea instanţei de trimitere.

39. În acest sens, din analiza încheierii de sesizare rezultă faptul că instanţa de trimitere soluţionează litigiul în care s-a ridicat problema sesizării prealabile în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, potrivit dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 teza întâi din Codul de procedură civilă.

40. Nu este îndeplinită însă condiţia ca sesizarea să aibă ca obiect dezlegarea unei chestiuni de drept, apreciind instanţa supremă că, prin solicitarea înaintată, instanţa de trimitere nu urmăreşte rezolvarea de principiu a unei chestiuni de drept, ci soluţionarea, în concret, a cauzei cu care aceasta este învestită.

41. Aşa cum s-a subliniat constant în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 779 din 5 octombrie 2016; Decizia nr. 89 din 4 decembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 12 martie 2018; Decizia nr. 65 din 1 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, al României, Partea I, nr. 963 din 14 noiembrie 2018), mecanismul prevăzut de art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă nu reflectă o partajare de competenţe între instanţa de trimitere şi instanţa supremă cu privire la obligaţia de interpretare a dreptului, instanţele de trimitere având obligaţia de a interpreta şi aplica dreptul incident stării de fapt particulare fiecărei cauze, astfel că, ori de câte ori se constată că întrebarea adresată de instanţa de trimitere reflectă exclusiv dubiul instanţei cu privire la modul de aplicare a normelor de drept incidente în cauză şi nu existenţa unei chestiuni de drept veritabile, sesizarea în vederea pronunţării hotărârii prealabile este inadmisibilă.

42. Pentru a se reţine existenţa unei veritabile chestiuni de drept este necesar a rezulta faptul că instanţa de trimitere se confruntă cu interpretarea unor norme neclare, lacunare ori imperfecte şi care au aptitudinea de a constitui izvor al jurisprudenţei neunitare, fiind necesar a se reaminti faptul că prin pronunţarea hotărârii prealabile prevăzute de art. 520 din Codul de procedură civilă instanţa supremă realizează nemijlocit funcţia esenţială stabilită prin art. 126 alin. (3) din Constituţie, aceea de asigurare a interpretării şi aplicării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti, raţiunea de a fi a procedurii hotărârii prealabile fiind tocmai preîntâmpinarea apariţiei jurisprudenţei neunitare, în contextul riscului generat de reglementarea imperfectă, subsumată noţiunii de chestiune de drept.

43. În cadrul acestei proceduri, instanţa supremă nu poate fi învestită cu identificarea normelor de drept aplicabile cauzei în care a fost formulată sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ori cu precizarea modului concret de aplicare a unor atare norme stării de fapt reţinute de instanţa de trimitere, întrucât, în caz contrar, rolul instanţei supreme ar deveni unul de soluţionare directă a cauzei aflate pe rol, îngrădindu-se nepermis esenţa funcţiei jurisdicţionale a instanţei de trimitere (Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 203 din 26 mai 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 685 din 22 iulie 2025).

44. Or, aşa cum rezultă din încheierea de sesizare şi din actele anexate acesteia, instanţa de trimitere nu urmăreşte o dezlegare de principiu a sensului dispoziţiilor art. 80 alin. (1) din Codul muncii, coroborate cu art. 6 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi art. 15 din Codul civil, ci solicită instanţei supreme să stabilească dacă o propunere extrajudiciară de reintegrare în muncă şi de plată a despăgubirii egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul, dar refuzată de fostul angajat, formulată în contextul unui litigiu având ca obiect anularea deciziei de concediere şi obligarea angajatorului la despăgubirile prevăzute de art. 80 alin. (1) din Codul muncii, limitează întinderea despăgubirilor la perioada dintre încetarea contractului de muncă şi data recepţiei propunerii de reangajare sau data indicată în propunerea extrajudiciară menţionată de instanţa de trimitere.

45. Prin urmare, solicitarea adresată de instanţa de trimitere Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu are ca obiect pronunţarea unei hotărâri prin care să se statueze asupra sensului unei norme cu caracter neclar, imperfect ori imprecis, ci tinde la obţinerea unei hotărâri prin care să se statueze cu privire la modul de aplicare, în raport de particularităţile cauzei cu care a fost învestită, a dispoziţiilor prevăzute de art. 80 alin. (1) din Codul muncii, solicitare ce excedează cu evidenţă literei şi spiritului prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

46. Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că nu sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, propunându-se respingerea sesizării, în consecinţă.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

D E C I D E:

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 1.971/30/2025, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să dea o rezolvare de principiu asupra următoarei chestiuni de drept:

Dacă, în interpretarea art. 80 alin. (1) din Codul muncii coroborat cu art. 6 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi art. 15 din Codul civil, propunerea extrajudiciară de reintegrare în muncă şi de plată a despăgubirii egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul, aşa cum a cerut prin contestaţia împotriva deciziei de concediere, adresată contestatorului, dar care a fost refuzată de acesta, dă dreptul angajatorului să plătească o despăgubire limitată şi echivalentă cu perioada dintre încetarea contractului de muncă şi data recepţiei propunerii de reangajare sau data indicată în propunere?

Obligatorie, potrivit art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 septembrie 2026.

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

ANA HERMINA IANCU

Magistrat-asistent,

Georgiana Toader