Decizia nr. 89 din 21 septembrie 2026

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Decizia nr. 89/2026 Dosar nr. 944/1/2026

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 septembrie 2026

Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 902 din 28 octombrie 2026

Ana Hermina Iancu – vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – preşedintele completului

Elena Carmen Popoiag – preşedintele Secţiei I civile

Adina Oana Surdu – preşedintele Secţiei a II-a civile

Elena Diana Tămagă – preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Andreia Liana Constanda – judecător la Secţia I civilă

Lavinia Curelea – judecător la Secţia I civilă

Mihai Andrei Negoescu Gândac – judecător la Secţia I civilă

Beatrice Ioana Nestor – judecător la Secţia I civilă

Dorina Zeca – judecător la Secţia I civilă

Minodora Condoiu – judecător la Secţia a II-a civilă

Ştefan Ioan Lucaciuc – judecător la Secţia a II-a civilă

Ruxandra Monica Duţă – judecător la Secţia a II-a civilă

Cosmin Horia Mihăianu – judecător la Secţia a II-a civilă

Adriana Nicolae – judecător la Secţia a II-a civilă

Cristina Ardeleanu – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Anamaria Cristina Cercel – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Gabriela Elena Bogasiu – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Vasile Bîcu – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Ramona Maria Gliga – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 944/1/2026, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul).

2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Ana Hermina Iancu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

3. La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 575/110/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

5. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind formulat un punct de vedere de către recurenta-reclamantă.

6. Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

7. Curtea de Apel Bacău – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 24 martie 2026, în Dosarul nr. 575/110/2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 520 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

Dacă dispoziţiile art. 85 1 din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că implică obligativitatea angajatorului de a restitui subvenţiile încasate în baza convenţiilor încheiate anterior constatării de către Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă a încetării raporturilor de muncă.

8. Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 14 mai 2026 cu nr. 944/1/2026, termenul de judecată fiind stabilit pentru data de 21 septembrie 2026.

II. Dispoziţiile legale care formează obiectul sesizării

9. Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 76/2002):

” Art. 85 1 . – Angajatorii care beneficiază de subvenţionarea locurilor de muncă în condiţiile art. 80 sau art. 85 alin. (1) şi (2) şi care încetează raporturile de muncă sau de serviciu ale persoanelor încadrate pe aceste locuri de muncă, din motivele prevăzute la art. 83 alin. (2), anterior termenelor prevăzute de lege, nu mai pot beneficia de o nouă subvenţie din bugetul asigurărilor pentru şomaj pe o perioadă de 2 ani de la data încetării raporturilor de muncă sau de serviciu.”

III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

10. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău cu nr. 575/110/2024, societatea reclamantă, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Bacău (A.J.O.F.M. Bacău), a contestat Procesul-verbal nr. xxx din 25.01.2024 şi Decizia nr. xxx din 15.02.2024 emise de pârâtă, solicitând în principal anularea actelor administrative contestate, iar, în subsidiar, obligarea pârâtei să analizeze şi să soluţioneze cererea de eşalonare a creanţei bugetare.

11. Prin Sentinţa nr. 313 din 20 iunie 2024, Tribunalul Bacău a respins, ca neîntemeiată, cererea, reţinând, în esenţă, că, prin Procesul-verbal de control nr. xxx din 1.01.2024, A.J.O.F.M. Bacău a stabilit în sarcina societăţii reclamante o creanţă fiscală în cuantum total de 503.961 lei, reprezentând suma de restituit în temeiul art. 85 alin. (4) din Legea nr. 76/2002, ca urmare a încetării contractului de muncă al persoanei defavorizate C.N., înainte de expirarea termenului minim de 18 luni. A.J.O.F.M. Bacău a stabilit în sarcina societăţii reclamante, pe de o parte, obligaţia restituirii sumei de 28.221 lei (achitată cu titlu de subvenţie pentru respectivul angajat), plus dobânda de referinţă a Băncii Naţionale a României aferentă principalului, iar, pe de altă parte, obligaţia restituirii în baza art. 85 1 din Legea nr. 76/2002 a sumei (restul creanţei) reprezentând contravaloarea tuturor subvenţiilor încasate în baza convenţiilor încheiate cu pârâta într-un interval de 2 ani de la data încetării raporturilor de muncă pentru postul ocupat de C.N. (respectiv restituirea subvenţiilor încasate în baza unui număr de 6 convenţii, încheiate în intervalul 4.10.2021-1.10.2023 pentru 45 de persoane), plus penalităţi de întârziere şi dobânzi.

12. Având în vedere prevederile art. 85 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 76/2002, precum şi pe cele ale art. 83 alin. (2) din aceeaşi lege, tribunalul a reţinut că societatea reclamantă se încadrează în situaţia descrisă de lege, câtă vreme a încetat raportul de muncă al numitului C.N., în temeiul art. 65 alin. (1) din Codul muncii, anterior termenului de 18 luni prevăzut de lege, având obligaţia de a restitui sumele încasate pentru această persoană, precum şi dobânda, ceea ce, de altfel, a şi făcut.

13. Totodată, prima instanţă a arătat că textul art. 85 1 din Legea nr. 76/2002 este clar, subvenţiile încasate potrivit convenţiilor încheiate ulterior datei de 1 octombrie 2021 trebuind să fie restituie de angajator, ca urmare a nerespectării obligaţiei asumate de menţinere a contractului individual de muncă timp de 18 luni. Tribunalul a subliniat că obligaţia de restituire a avantajelor primite în mod nejustificat reprezintă consecinţa constatării nerespectării condiţiilor necesare pentru obţinerea subvenţiilor.

14. Prin recursul declarat împotriva acestei sentinţe, societatea reclamantă a susţinut, printre altele, referitor la aplicarea nelegală/retroactivă a sancţiunii de restituire a subvenţiilor încasate anterior aplicării sancţiunii, că judecătorul fondului a respins acest motiv, prin interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 85 1 din Legea nr. 76/2002.

15. Cu privire la acest aspect, recurenta-reclamantă a susţinut că măsura restituirii tuturor subvenţiilor încasate începând cu data de 1 octombrie 2021, în baza a 6 convenţii încheiate ulterior acestei date, în intervalul 4.10.2021-3.10.2022, pentru 23 de persoane, în cuantum de 493.879 lei, este nelegală/nejustificată, atât timp cât art. 85 1 din Legea nr. 76/2002 nu poate produce efecte retroactiv, în cazul de faţă, ci doar pentru viitor, începând cu data constatării abaterii/emiterii procesului-verbal din 25 ianuarie 2024. Astfel, subvenţiile impuse spre restituire au fost încasate în baza convenţiilor încheiate ulterior datei de 1 octombrie 2021 – convenţii nedesfiinţate/care şi-au produs efectele/scopurile pentru care au fost încheiate, intrând în circuitul civil. A mai subliniat recurenta că a menţinut pe post, pentru un interval minim de 18 luni, toate persoanele şomere de peste 45 de ani, angajate în temeiul respectivelor convenţii.

16. Aşadar, recurenta-reclamantă a apreciat că legea nu poate fi interpretată/aplicată cu nesocotirea principiului neretroactivităţii, stipulat la art. 6 din Codul civil şi art. 15 din Constituţia României, măsurile privind neîncasarea altor subvenţii trebuind a fi aplicate începând cu data constatării abaterii, când societatea reclamantă a fost în măsură să ia cunoştinţă şi să îşi adapteze conduita faţă de sancţiunile/pretenţiile impuse de către A.J.O.F.M. Bacău.

17. Intimata-pârâtă A.J.O.F.M. Bacău a formulat întâmpinare, prin care a arătat, în ceea ce priveşte retroactivitatea sancţiunii, invocată prin cererea de recurs, că acest motiv nu poate fi reţinut de instanţa de control judiciar în condiţiile în care A.J.O.F.M. Bacău a făcut practic o constatare a interdicţiei legale pe care o avea recurenta-reclamantă de a mai încheia convenţii în termen de 2 ani de la data de 1 octombrie 2021, dată când a disponibilizat angajatul pentru care a beneficiat de subvenţie.

18. La termenul din 10 martie 2026, în baza prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, instanţa de recurs a pus în discuţia părţilor, din oficiu, necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

IV. Aspectele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

19. Completul de judecată al instanţei de trimitere a considerat că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, reţinând următoarele motive:

– completul de judecată al Curţii de Apel Bacău – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal este învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, aspect ce rezultă din natura de contencios administrativ a litigiului şi dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 554/2004);

– soluţionarea pe fond a cauzei depinde de chestiunea de drept în discuţie, întrucât interpretarea dispoziţiilor art. 85 1 din Legea nr. 76/2002 este esenţială pentru a se stabili legalitatea actului administrativ ce face obiectul judecăţii şi eventualul caracter fondat al căii de atac cu care a fost învestită instanţa de sesizare;

– asupra acestei probleme de drept nu a fost identificată jurisprudenţă care să prezinte caracterul unei practici judiciare conturate şi constante pentru ca mecanismul cu funcţie de prevenţie al hotărârii prealabile să fie înlăturat, astfel încât şi cerinţa noutăţii este îndeplinită;

– instanţa supremă nu a fost învestită până la această dată cu un recurs în interesul legii sau în baza art. 520 din Codul de procedură civilă;

– este îndeplinită şi condiţia ca problema de drept să comporte o anumită dificultate de natură a impune o interpretare cu caracter unificator, având în vedere că, dată fiind neclaritatea lor, dispoziţiile legale în discuţie sunt susceptibile de interpretări diferite.

V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

20. La termenul din 10 martie 2026, când instanţa de recurs a pus în discuţie, din oficiu, necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, părţile, prin reprezentanţi, nu au solicitat acordarea unui termen pentru a formula concluzii scrise, recurenta-reclamantă fiind de acord cu sesizarea instanţei supreme, iar intimata-pârâtă lăsând soluţia la aprecierea instanţei.

21. După comunicarea raportului întocmit în cauză, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, recurenta-reclamantă a formulat un punct de vedere prin care a apreciat că sunt întrunite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, inclusiv cerinţa existenţei unei veritabile chestiuni de drept, cu un grad de dificultate ridicat, solicitând pronunţarea unei hotărâri prealabile în sensul că dispoziţiile art. 85 1 din Legea nr. 76/2002 nu implică obligaţia angajatorului de a restitui subvenţiile încasate în temeiul convenţiilor încheiate ulterior încetării raporturilor de muncă, dar anterior constatării acesteia de către Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, atunci când respectivele convenţii nu au fost desfiinţate, au fost executate corespunzător şi şi-au produs efectele pentru care au fost încheiate.

VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

22. Instanţa de sesizare a apreciat că dificultatea de interpretare priveşte partea finală a art. 85 1 din Legea nr. 76/2002, ce instituie o veritabilă sancţiune pentru angajatorii care au beneficiat de subvenţionarea locurilor de muncă, dar care au încetat raporturile de muncă sau de serviciu ale persoanelor încadrate pe aceste locuri de muncă, anterior termenelor prevăzute de lege. Această sancţiune constă în interdicţia de a mai beneficia de o nouă subvenţie din bugetul asigurărilor pentru şomaj pe o perioadă de 2 ani de la data încetării raporturilor de muncă sau de serviciu.

23. Potrivit textului legal, interdicţia începe să curgă de la data la care angajatorul a dispus încetarea (înainte de termenul legal) raportului de muncă/de serviciu pentru care a beneficiat de subvenţie şi se întinde pe o perioadă de 2 ani.

24. În fapt, constatarea neîndeplinirii de către angajator a obligaţiei de a menţine raportul de muncă/de serviciu un anumit termen are loc ulterior momentului mai sus menţionat, respectiv cu ocazia controalelor realizate de către organele abilitate, conform art. 116 1 din Legea nr. 76/2002. Prin urmare, norma în discuţie ar presupune că interdicţia de a mai beneficia de o nouă subvenţie din bugetul asigurărilor pentru şomaj este aplicată de către organele de control de la o dată anterioară, deci cu efect retroactiv.

25. În contextul în care de la data încetării raportului de muncă/de serviciu şi până la data la care are loc constatarea organelor de control angajatorii au mai beneficiat deja de alte subvenţii (cum este şi cazul recurentei-reclamante din speţă) se pune problema dacă aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 85 1 din Legea nr. 76/2002 implică şi restituirea acestor subvenţii încasate de angajator în baza unor convenţii încheiate ulterior încetării raportului de muncă/de serviciu în discuţie.

26. Având în vedere prevederile art. 116 alin. (1) din Procedurile privind accesul la măsurile pentru stimularea ocupării forţei de muncă, modalităţile de finanţare şi instrucţiunile de implementare a acestora, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 377/2002, cu modificările şi completările ulterioare, care dau dreptul organelor de control de a stabili eventuale debite care sunt consemnate în procesul-verbal de control, o interpretare a normei legale ce se vrea a fi lămurită ar presupune că angajatorul care nu a respectat termenul de menţinere a raportului de muncă/serviciu pentru care a beneficiat de subvenţie poate fi obligat să restituie şi subvenţiile ulterioare încasate pe o perioadă de 2 ani.

27. Instanţa de sesizare a învederat însă că textul legal poate fi interpretat şi în sens contrar, interdicţia de a mai beneficia de o nouă subvenţie din bugetul asigurărilor pentru şomaj nepresupunând automat şi rambursarea sumelor deja încasate în baza unor convenţii ulterioare, în condiţiile în care respectivele convenţii au fost executate corespunzător, nu au fost desfiinţate în prealabil şi şi-au produs efectele/scopurile pentru care au fost încheiate.

VII. Practica judiciară a instanţelor naţionale în materie

28. Din răspunsurile transmise de instanţele naţionale, la solicitarea adresată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a rezultat că nu a fost identificată practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării de faţă.

29. Puncte de vedere teoretice au fost exprimate doar la nivelul a două curţi de apel, de către judecătorii unor instanţe aflate în circumscripţiile teritoriale ale acestora, şi au fost în sensul ambelor interpretări prezentate în cuprinsul încheierii de sesizare.

30. Astfel, într-o opinie s-a apreciat că dispoziţiile art. 85 1 din Legea nr. 76/2002 se interpretează în sensul că implică obligativitatea angajatorului de a restitui subvenţiile încasate în baza convenţiilor încheiate anterior constatării de către Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă a încetării raporturilor de muncă, având în vedere că textul de lege este clar, nefăcând nicio distincţie între situaţia în care constatarea de către Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă a încetării raporturilor de muncă a avut loc imediat sau ulterior, în acest interval de timp angajatorul încasând subvenţii în baza unor convenţii încheiate anterior constatării de către Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă a încetării raporturilor de muncă.

31. În opinia contrară s-a arătat că dispoziţiile art. 85 1 din Legea nr. 76/2002 nu implică obligativitatea angajatorului de a rambursa sumele încasate în baza unor convenţii anterioare dacă respectivele convenţii au fost executate corespunzător, nu au fost desfiinţate în prealabil şi şi-au produs efectele/scopurile pentru care au fost încheiate.

32. Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale

33. Nu au fost identificate decizii relevante ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau ale Curţii Constituţionale cu privire la chestiunea de drept sesizată.

IX. Raportul asupra chestiunii de drept

34. Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, nefiind întrunite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

35. Prealabil analizării în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este ţinută să verifice dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

36. Din cuprinsul prevederilor legale enunţate anterior rezultă că legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile – astfel cum au fost acestea decelate în jurisprudenţa instanţei supreme dezvoltată pe marginea mecanismului procedural în discuţie -, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv:

– existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă;

– cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;

– soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;

– noutatea chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită;

– chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

37. Evaluând elementele sesizării pentru a stabili dacă se verifică îndeplinirea simultană a tuturor condiţiilor care permit declanşarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, se constată următoarele:

38. Astfel, sunt îndeplinite cerinţele formale referitoare la existenţa unui litigiu în curs de judecată, în ultimă instanţă, cauza aflându-se pe rolul Curţii de Apel Bacău – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, care a fost învestită cu judecarea recursului exercitat împotriva unei sentinţe pronunţate de Tribunalul Bacău – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, având ca obiect anulare acte administrative, respectiv procesul-verbal şi decizia emise de pârâta A.J.O.F.M. Bacău, prin care s-a stabilit în sarcina societăţii reclamante o creanţă fiscală ce vizează şi restituirea subvenţiilor încasate potrivit Legii nr. 76/2002, în baza convenţiilor încheiate în intervalul de 2 ani ce a urmat momentului încetării contractului de muncă al persoanei defavorizate, înainte de expirarea termenului minim de 18 luni.

39. Potrivit art. 10 alin. (2) şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu referire la art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, curtea de apel judecă în ultimă instanţă, hotărârea pronunţată fiind definitivă.

40. Totodată, se reţine că soluţionarea cauzei depinde de problema de drept semnalată, iar asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat în mod direct şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

41. În ceea ce priveşte însă condiţia ca prin sesizare să fie dedusă spre interpretare o veritabilă chestiune de drept, susceptibilă unei dezlegări de principiu, aptă să preîntâmpine jurisprudenţa neunitară, se constată o serie de neregularităţi, care fac demersul inadmisibil.

42. Se cuvine a reaminti că, în procedura hotărârii prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se substituie atributului fundamental al instanţelor, de interpretare şi aplicare a legii, ci se limitează la a facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor ori dificultăţilor unor texte de lege, în scopul asigurării unor dezlegări jurisdicţionale adecvate şi unitare, aspect statuat în mod constant în jurisprudenţa instanţei supreme.

43. În absenţa definirii prin art. 519 din Codul de procedură civilă a noţiunii de „chestiune de drept” (noţiune autonomă care şi-a clarificat înţelesul în jurisprudenţa constituită în aplicarea normei generale prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă), această cerinţă este supusă unei evaluări în concret, din partea instanţei supreme, raportat la elementele care legitimează, în aprecierea instanţei de trimitere, declanşarea mecanismului pronunţării hotărârii prealabile.

44. Aşa cum s-a arătat şi în doctrină, pentru a fi justificată intervenţia instanţei supreme în scopul preîntâmpinării unei jurisprudenţe neunitare, este necesar ca respectiva chestiune de drept să releve aspecte dificile şi controversate de interpretare, date de neclaritatea normei, de caracterul incomplet al acesteia, susceptibil de mai multe sensuri ori accepţiuni deopotrivă justificate faţă de imprecizia redactării textului legal.

45. Jurisprudenţa dezvoltată de instanţa supremă în legătură cu această cerinţă a statuat constant că în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (în acest sens, spre exemplu, deciziile Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016; nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; nr. 18 din 5 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 17 aprilie 2018; nr. 6 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 3 martie 2020; nr. 40 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 23 septembrie 2021; nr. 63 din 17 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1156 din 29 noiembrie 2022; nr. 45 din 12 iunie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 701 din 31 iulie 2023).

46. Definitorie, aşadar, pentru această procedură este dezlegarea de principiu pe care o poate da instanţa supremă în legătură cu sensul normei de drept, în interpretarea lui adecvată, atunci când este susceptibil de mai multe înţelesuri, astfel încât ulterior, printr-o aplicare corespunzătoare din partea instanţelor, jurisprudenţa să capete coerenţă şi unitate.

47. Caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum şi dificultatea completului de judecată în a-şi însuşi o anumită interpretare trebuie să fie evidenţiate în încheierea de sesizare, a cărei motivare se impune a fi aptă să releve reflecţia asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumentele aferente, şi de o manieră în care să se întrevadă explicit pragul de dificultate al întrebării şi în ce măsură acesta depăşeşte obligaţia ordinară a instanţei de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu, întrucât simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru declanşarea mecanismului hotărârii prealabile (în acest sens, spre exemplu, deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 88 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 6 februarie 2018; nr. 2 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018; nr. 32 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020; nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021).

48. Drept urmare, punctul de vedere exprimat de instanţa de trimitere necesită să aibă o anumită complexitate, să fie conceput astfel încât să demonstreze o reală dificultate în a discerne care posibilă interpretare a normei de drept este cea adecvată.

49. Aceasta întrucât interpretarea şi aplicarea legii, în circumstanţele specifice fiecărei cauze, sunt competenţe care aparţin instanţei de judecată învestite şi reprezintă o obligaţie ridicată la rang de principiu fundamental, ce îşi găseşte consacrarea în prevederile art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă (în acest sens, spre exemplu, deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 6 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 3 martie 2020; nr. 52 din 20 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 970 din 21 octombrie 2020; nr. 1 din 18 ianuarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 26 martie 2021; nr. 24 din 9 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 7 iunie 2022). Judecătorul cauzei este cel chemat să rezolve şi posibile dificultăţi de interpretare ori de corelare a unor norme juridice, fie ele neclare ori incomplete, folosind metodele de interpretare a legii, în acord cu principiile de drept, cu statuările doctrinare şi cele jurisprudenţiale în materie, atât timp cât interpretarea legii substanţiale şi a celei de procedură reprezintă o etapă distinctă şi absolut necesară în procesul de aplicare a dreptului la o situaţie de fapt concretă.

50. Autorul sesizării supune dezlegării instanţei supreme următoarea chestiune de drept: Dacă dispoziţiile art. 85 1 din Legea nr. 76/2002 se interpretează în sensul că implică obligativitatea angajatorului de a restitui subvenţiile încasate în baza convenţiilor încheiate anterior constatării de către Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă a încetării raporturilor de muncă.

51. Aşadar, problematica întrebării adresate urmăreşte dezlegarea cu valoare de principiu, prin pronunţarea unei hotărâri prealabile, a chestiunii referitoare la obligaţia de restituire de către angajator a subvenţiilor încasate potrivit Legii nr. 76/2002, în baza convenţiilor încheiate în intervalul de 2 ani ce a urmat momentului încetării contractului de muncă al persoanei defavorizate, înainte de expirarea termenului minim de 18 luni prevăzut de art. 85 alin. (4) din Legea nr. 76/2002, în sensul de a se stabili dacă interdicţia încasării de noi subvenţii care operează de la momentul încetării contractului de muncă, pe o perioadă de 2 ani, implică şi obligaţia de restituire a subvenţiilor încasate anterior momentului constatării de către Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă a caracterului nelegal al încetării raporturilor de muncă cu persoana defavorizată.

52. Chiar dacă instanţa de trimitere a prezentat două posibile interpretări antinomice pe care chestiunea de drept le-ar suscita (prima fiind în sensul că interdicţia de a mai beneficia de o nouă subvenţie implică şi obligaţia angajatorului de a restitui subvenţiile încasate în temeiul convenţiilor încheiate în perioada de 2 ani ce a urmat momentului încetării nelegale a raportului de muncă cu persoana defavorizată, iar secundar în sensul că această interdicţie nu implică în mod automat şi obligaţia de restituire a subvenţiilor încasate, în condiţiile în care convenţiile încheiate în perioada de incidenţă a interdicţiei au fost executate corespunzător, nu au fost desfiinţate anterior controlului efectuat de Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă şi şi-au produs efectele/scopurile pentru care au fost încheiate), totuşi intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a da o dezlegare cu privire la norma de drept nu este necesară, având în vedere caracterul clar al reglementării.

53. Potrivit art. 85 1 din Legea nr. 76/2002, „Angajatorii care beneficiază de subvenţionarea locurilor de muncă în condiţiile art. 80 sau art. 85 alin. (1) şi (2) şi care încetează raporturile de muncă sau de serviciu ale persoanelor încadrate pe aceste locuri de muncă, din motivele prevăzute la art. 83 alin. (2), anterior termenelor prevăzute de lege, nu mai pot beneficia de o nouă subvenţie din bugetul asigurărilor pentru şomaj pe o perioadă de 2 ani de la data încetării raporturilor de muncă sau de serviciu”.

54. Conform art. 85 din acelaşi act normativ, „(1) Angajatorii care încadrează în muncă, pe perioadă nedeterminată, şomeri în vârstă de peste 50 de ani, şomeri care sunt părinţi unici susţinători ai familiilor monoparentale, şomeri de lungă durată, tineri NEET, persoane aflate în una dintre situaţiile prevăzute la art. 16 lit. g), mame care au calitatea de şomeri cu cel puţin 3 copii în întreţinere, cu vârste de până la 18 ani, sau persoane care au calitatea de şomeri şi care au executat o pedeapsă privativă de libertate sau care au fost condamnate la executarea unei pedepse, a unei măsuri educative sau a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare primesc lunar, pe o perioadă de 12 luni, pentru fiecare persoană angajată din aceste categorii, o sumă în cuantum de 2.250 lei, cu obligaţia menţinerii desfăşurării raporturilor de muncă sau de serviciu cel puţin 18 luni. (…) (4) Angajatorii care încetează raporturile de muncă sau de serviciu ale persoanelor prevăzute la alin. (1) şi (2) anterior termenului de 18 luni sunt obligaţi să restituie, în totalitate, agenţiilor pentru ocuparea forţei de muncă sumele încasate pentru fiecare persoană pentru care a încetat raportul de muncă sau de serviciu anterior termenului menţionat, plus dobânda de referinţă a Băncii Naţionale a României în vigoare la data încetării raporturilor de muncă sau de serviciu, dacă încetarea acestora a avut loc din motivele prevăzute la art. 83 alin. (2). (…)”, respectiv „a) încetarea raportului de muncă în temeiul art. 55 lit. b), art. 56 lit. d) şi e), art. 61 lit. d) şi art. 65 din Legea nr. 53/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;” [art. 83 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 76/2002].

55. Dat fiind că dispoziţiile art. 85 1 din Legea nr. 76/2002 reglementează interdicţia angajatorului de a beneficia de noi subvenţii în intervalul de 2 ani, calculat de la data încetării nelegale a raporturilor de muncă, în mod distinct şi într-o configuraţie juridică specifică faţă de art. 85 alin. (1) şi (4) coroborat cu art. 83 alin. (2) din Legea nr. 76/2002, rezultă că interpretarea dispoziţiilor legale ce formează obiectul sesizării nu prezintă o reală dificultate, instanţa de trimitere având la îndemână instrumentele juridice uzuale, respectiv coroborarea dispoziţiilor legale redate în precedent.

56. Totodată, analiza conţinutului adreselor transmise de instanţele naţionale relevă faptul că nu există niciun risc de apariţie şi dezvoltare a unei jurisprudenţe neunitare.

57. Această concluzie este fundamentată de faptul că litigiul în care s-a formulat sesizarea de faţă este unic, pe rolul celorlalte instanţe nefiind identificate cauze soluţionate şi nici în curs de soluţionare în care să fie analizată problema de drept supusă discuţiei.

58. Prin mecanismul hotărârii prealabile nu se poate tinde la o „delegare” a funcţiei jurisdicţionale a instanţei de trimitere către instanţa supremă şi nici nu se poate urmări confirmarea unei interpretări a normelor de drept cu finalitate doar în raportul litigios care a prilejuit sesizarea.

59. Sesizarea adresată instanţei supreme se circumscrie situaţiei factuale specifice societăţii reclamante şi nu întruneşte condiţiile necesare pentru a se constitui într-o chestiune de drept care, dacă ar fi dezlegată, ar oferi o soluţie de principiu specifică mecanismului de unificare a jurisprudenţei prin hotărâri prealabile, urmărindu-se mai degrabă, în contextul particular al cauzei, stabilirea efectivă a soluţiei ce urmează a fi adoptată de instanţa de trimitere, aspect care atrage inadmisibilitatea sesizării.

60. Prin urmare, sesizarea nu este de natură să ducă la atingerea scopului hotărârii prealabile, având în vedere că dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă reglementează finalitatea sesizării ca fiind aceea de a oferi o soluţie de principiu aplicabilă de către instanţele naţionale.

61. În raport cu aceste argumente, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă, sesizarea va fi respinsă, ca inadmisibilă.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

D E C I D E:

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 575/110/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:

Dacă dispoziţiile art. 85 1 din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că implică obligativitatea angajatorului de a restitui subvenţiile încasate în baza convenţiilor încheiate anterior constatării de către Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă a încetării raporturilor de muncă.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 septembrie 2026.

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

ANA HERMINA IANCU

Magistrat-asistent,

Mihaela Lorena Repana